Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas cu telefonul lipit de ureche, ținând-o pe Ilinca la piept. Tudor tocmai îmi spusese că mama lui mai dusese la biserică hainele unei femei din viața lui. Nu înțelegeam despre cine vorbea.
— Tudor, te rog, spune-mi ce ai aflat.
— Este vorba despre Cristina. Fosta mea logodnică.
Am încremenit.
Știam că Tudor fusese logodit înainte să ne cunoaștem. Relația se încheiase cu aproape zece ani în urmă, dar nu-mi povestise niciodată prea multe despre despărțire.
— Ce legătură are Cristina cu hainele mele?
— Andreea, mama i-a făcut același lucru. I-a strâns hainele din dulap și le-a dus la biserică, fără să-i ceară voie.
M-am așezat pe marginea patului.
— Și tu ai știut?
— Nu. Mama mi-a spus atunci că Cristina își luase lucrurile și plecase singură. Am crezut-o.
Vocea îi tremura.
— Preoteasa mi-a povestit totul. Și mi-a dat un bilet pe care îl păstrase.
— Ce bilet?
— Îți explic când ajung acasă. Vin imediat.
Am închis telefonul și am privit dulapul gol.
Deodată, lucrurile pe care Margareta mi le spusese în ultimii doi ani căpătau alt înțeles. Nu era vorba doar despre ordine sau despre haine. Era felul ei de a-mi arăta că în casa aceea nu aveam niciun drept.
După aproape douăzeci de minute, Tudor a intrat în dormitor cu trei sacoșe mari.
A așezat-o pe prima pe pat și a scos paltonul vișiniu.
— Uite, Andreea. L-am găsit.
Mi-au dat lacrimile.
Am întins mâna și am atins stofa groasă. Am recunoscut nasturii mari, căptușeala și buzunarul în care mama îmi pusese cândva o batistă.
— Credeam că nu-l voi mai vedea niciodată.
Tudor m-a îmbrățișat cu grijă, ca să nu o deranjeze pe Ilinca.
— Îmi pare rău că ai trecut prin asta.
Apoi a scos din buzunar un plic mic.
— Trebuie să-ți arăt ceva.
Înăuntru era un bilet vechi, îngălbenit, scris de mână.
Preoteasa notase pe el, cu ani în urmă, numele persoanei care adusese mai multe sacoșe cu haine și împrejurările în care fuseseră lăsate.
Margareta spusese atunci că hainele aparțin unei tinere care nu mai avea nevoie de ele.
Dar, câteva zile mai târziu, Cristina venise la biserică și ceruse să le recupereze.
— Preoteasa mi-a spus că fata plângea, a continuat Tudor. Că avea printre lucruri haine cumpărate din primul ei salariu și câteva obiecte primite de la părinți.
— Le-a recuperat?
— Doar o parte. Restul fuseseră deja împărțite.
Am privit biletul.
— Și de ce l-a păstrat preoteasa?
— Pentru că după întâmplarea aceea a început să noteze donațiile făcute în numele altor persoane. Mi-a spus că și-a amintit imediat de Cristina când mama a venit acum câteva zile cu hainele tale.
Tudor s-a așezat lângă mine.
— Am întrebat-o de ce nu mi-a spus atunci. Mi-a răspuns că nu mă cunoștea și nu știa cum să mă găsească. Astăzi, când i-am spus cine sunt, a înțeles legătura.
Am rămas tăcută.
— Tudor, tu de ce credeai că a plecat Cristina?
Și-a coborât privirea.
— Mama îmi spunea mereu că nu este potrivită pentru mine. Că nu respectă casa, că este dezordonată, că nu vrea să facă parte din familie.
A respirat adânc.
— Într-o zi, Cristina mi-a spus că nu mai poate locui acolo. Eu i-am cerut să mai aibă răbdare cu mama. Ne-am certat și, până la urmă, ne-am despărțit.
— Nu te-ai gândit că mama ta putea fi motivul?
— M-am gândit, dar am preferat să cred că lucrurile se vor rezolva singure. Am greșit.
În clipa aceea, ușa dormitorului s-a deschis.
Margareta a intrat fără să bată.
— Ei, ai adus cârpele înapoi? a întrebat, privind sacoșele.
Tudor s-a ridicat.
— Mamă, trebuie să vorbim.
— Despre ce? Nu vezi că Andreea face scandal pentru niște haine?
— Despre Cristina.
Margareta a încremenit.
— Ce treabă are Cristina aici?
— Am aflat ce i-ai făcut. Știu că i-ai luat hainele și le-ai dus la aceeași biserică.
Soacra mea a încercat să râdă.
— A trecut atâta vreme! Ce rost are să dezgropăm trecutul?
— Pentru că faci același lucru din nou!
Margareta și-a încrucișat brațele.
— Eu am încercat să te protejez de femeile care nu erau potrivite pentru tine.
— Nu aveai dreptul să hotărăști tu cine este potrivit pentru mine!
Era prima dată când îl auzeam pe Tudor vorbindu-i atât de ferm.
— Cristina a plecat pentru că nu s-a mai simțit binevenită aici, a continuat el. Iar acum ai încercat să-i arăți Andreei că nu are nici măcar dreptul să-și păstreze hainele.
— Este casa mea, Tudor!
— Da, mamă. Și tocmai de aceea noi vom pleca.
Margareta a făcut un pas înapoi.
— Cum adică veți pleca?
— Ne mutăm. Eu, Andreea și Ilinca.
— Cu un copil de patru zile? Unde să vă duceți?
— Pentru început, într-un apartament închiriat. Avem economii și ne putem descurca.
Soacra mea s-a întors spre mine.
— Tu l-ai pus să spună asta!
Am strâns-o pe Ilinca la piept.
— Nu, mamă Margareta. Nici nu știam că Tudor luase hotărârea aceasta.
— Vrei să-mi iei fiul!
Tudor a intervenit imediat.
— Nu Andreea mă ia de lângă tine. Eu aleg să-mi protejez familia.
Margareta a început să plângă.
— După tot ce am făcut pentru voi, așa mă răsplătiți?
— Îți suntem recunoscători că ne-ai primit aici, mamă. Dar ajutorul nu îți dă dreptul să ne umilești.
Am privit-o pe femeia care îmi golise dulapul în timp ce eram la maternitate.
— Nu vreau să vă despart de fiul dumneavoastră, i-am spus. Vreau doar să pot trăi fără teama că, atunci când lipsesc de acasă, cineva îmi va lua lucrurile.
Margareta nu mi-a răspuns.
A ieșit din dormitor și a închis ușa.
În seara aceea, Tudor a început să caute un apartament.
Nu a fost ușor. Aveam un nou-născut, eram obosită și nu mă simțeam pregătită pentru o mutare.
Dar Tudor nu m-a grăbit.
— Tu ai grijă de Ilinca și odihnește-te. Eu mă ocup de restul.
După câteva zile, a găsit un apartament mic, cu două camere, într-un bloc liniștit.
Chiria era de 1.800 de lei pe lună.
Nu avea curte și nici camere mari, dar era curat, luminos și aproape de serviciul lui.
Am mers să-l vedem împreună.
Când am intrat în dormitor, Tudor m-a întrebat:
— Ce spui, Andreea? Putem începe aici?
Am privit fereastra, pătuțul pe care urma să-l aducem și dulapul încă gol.
— Da. Aici putem începe.
Ne-am mutat treptat, cu ajutorul a doi prieteni ai lui Tudor.
Margareta nu a venit să ne ajute.
În ziua plecării, a stat în pragul casei și ne-a privit cum încărcam ultimele lucruri.
— O să vedeți voi cât de greu este să vă descurcați singuri, a spus.
Tudor a închis portbagajul.
— Poate va fi greu, mamă. Dar măcar vom hotărî singuri cum trăim.
În noul apartament, primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi așez hainele în dulap.
Am pus rochia de la cununie într-o husă curată.
Apoi am scos paltonul vișiniu.
L-am îmbrăcat și m-am privit în oglindă.
Îmi venea puțin altfel după naștere, dar nici nu conta.
Era paltonul meu.
Era darul mamei mele.
Și nimeni nu mai avea dreptul să hotărască în locul meu dacă trebuie păstrat.
Tudor a intrat în cameră și m-a găsit cu paltonul pe mine.
— Îți vine frumos, Andreea.
Am zâmbit printre lacrimi.
— Mama mi l-a cumpărat când am primit primul salariu. Mi-a spus să am mereu grijă de mine.
Tudor m-a îmbrățișat.
— Îmi pare rău că nu am înțeles mai devreme cât de mult te rănea mama.
— Important este că ai înțeles acum.
Au trecut câteva săptămâni până când Margareta ne-a sunat.
A întrebat de Ilinca și a spus că ar vrea să o vadă.
Tudor i-a explicat că poate veni în vizită, dar numai dacă ne respectă casa și lucrurile.
Nu știu dacă soacra mea va înțelege vreodată pe deplin ce a făcut.
Dar știu că nu voi mai accepta să fiu umilită doar pentru că locuiesc sub acoperișul altcuiva.
Într-o dimineață răcoroasă, am ieșit la plimbare cu Ilinca.
Purteam paltonul vișiniu al mamei mele.
Tudor mergea lângă mine, împingând căruciorul.
Mi-am ridicat privirea spre cer și, pentru o clipă, am simțit că mama era din nou aproape.
Nu-mi mai putea spune să am grijă de mine.
Dar, în sfârșit, învățasem să o fac.
Voi ați fi putut ierta o soacră care v-a donat toate hainele, inclusiv un obiect primit de la mama decedată, sau ați fi plecat definitiv din casa ei?