Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Bianca a rămas cu mâna pe marginea mesei, privind-o pe directoarea ei. Din bucătărie, prin ușa cu sticlă, vedeam cum Adriana așezase furculița lângă farfurie și aștepta un răspuns.
— Cum adică cine a gătit? a întrebat Bianca, încercând să zâmbească.
— Sarmalele acestea au un gust pe care nu l-am mai întâlnit de foarte mulți ani, a răspuns Adriana. Vreau doar să știu cine le-a pregătit.
— Eu, bineînțeles. V-am spus că am stat toată ziua în bucătărie.
Directoarea a privit-o câteva clipe.
— Atunci spuneți-mi, vă rog, de unde aveți rețeta.
Bianca și-a îndreptat spatele.
— Este o rețetă de familie. Am mai schimbat câte ceva.
— Înțeleg, a spus Adriana, dar aș vrea să vorbesc cu persoana care a pregătit mâncarea.
Sorin a ridicat privirea.
— Mama mea a gătit, doamnă Adriana. Este în bucătărie.
Bianca s-a întors brusc spre el.
— Sorin!
— Ce este? a întrebat soțul ei. Mama a muncit de dimineață. De ce să nu spunem adevărul?
Adriana s-a ridicat de la masă.
— Îmi permiteți să merg să-i mulțumesc?
Bianca a încercat să o oprească.
— Nu este nevoie, doamnă directoare. Soacra mea este ocupată și probabil nu vrea să fie deranjată.
— Atunci o voi întreba eu.
Femeia a pornit spre bucătărie.
Eu tocmai îmi desfăceam șorțul, pregătindu-mă să plec imediat ce terminam desertul.
Ușa s-a deschis.
— Bună seara, a spus Adriana. Sper că nu vă deranjez.
M-am întors spre ea.
— Bună seara, doamnă. Nu mă deranjați deloc.
Directoarea a rămas nemișcată.
M-a privit atent, apoi a făcut un pas mai aproape.
— Nu se poate… Doamna Ecaterina?
Am clipit surprinsă.
— Da, așa mă numesc.
— Ecaterina, de la căminul de fete?
Am privit-o mai bine.
Chipul ei îmi părea cunoscut, dar trecuseră foarte mulți ani.
— Adriana? am întrebat încet. Tu ești Adriana?
Femeia a început să plângă.
— Eu sunt! Nu pot să cred că v-am găsit!
Înainte să pot spune ceva, m-a îmbrățișat.
Bianca și Sorin apăruseră în prag.
Nora mea privea scena fără să înțeleagă nimic.
— Doamnă Adriana, vă cunoașteți?
Directoarea s-a desprins din îmbrățișare și și-a șters ochii.
— Dacă o cunosc? Femeia aceasta m-a ajutat să termin facultatea!
Bianca a rămas cu gura întredeschisă.
— Cum adică?
Adriana s-a întors spre ea.
— Acum mai bine de treizeci de ani eram studentă și locuiam într-un cămin de fete. Veneam dintr-o familie săracă și abia aveam bani de mâncare.
Am simțit cum mi se strânge inima.
Îmi aminteam de o fată slabă, cu părul prins într-o coadă, care venea aproape zilnic la cantină.
— Adriana, tu erai fata care învăța mereu cu cărțile lângă farfurie?
— Eu eram, doamnă Ecaterina!
A zâmbit printre lacrimi.
— Când aveam bani doar pentru o porție mică, dumneavoastră îmi puneam mai mult în farfurie. Uneori îmi dădeați și o bucată de pâine în plus.
Bianca s-a uitat spre mine.
— Dumneavoastră făceați asta?
Am ridicat din umeri.
— Erau multe fete care aveau nevoie de ajutor. Dacă puteam să le dau ceva în plus, le dădeam.
Adriana a continuat:
— Dar pentru mine a însemnat enorm. Au fost zile în care aceea era singura masă caldă pe care o mâncam.
Sorin mă privea emoționat.
— Mamă, nu mi-ai povestit niciodată.
— Nu era mare lucru, dragul meu.
— Ba era, a intervenit Adriana. Pentru o studentă care nu știa dacă va avea bani să mănânce a doua zi, era un lucru foarte mare.
Directoarea a privit spre oala de pe aragaz.
— De aceea am recunoscut gustul sarmalelor. Le făceați uneori la cantină, mai ales înainte de sărbători.
Am zâmbit.
— Rețeta este aproape aceeași. Am schimbat doar câteva lucruri de-a lungul anilor.
Adriana mi-a strâns mâinile.
— V-am căutat după ce am terminat facultatea, dar mi s-a spus că nu mai lucrați acolo. N-am reușit să aflu unde sunteți.
— M-am mutat la o altă bucătărie, apoi am ieșit la pensie.
— Și acum vă găsesc aici, după atâția ani!
Bianca a făcut un pas înapoi.
— Doamnă Adriana, eu nu am știut că vă cunoașteți.
Directoarea s-a întors spre ea.
— Nici nu trebuia să știți. Dar nu înțeleg de ce mi-ați spus că dumneavoastră ați gătit.
Nora mea a coborât privirea.
— Am vrut să fac o impresie bună.
— Și ați crezut că adevărul ar fi făcut o impresie proastă?
Bianca nu a răspuns.
Sorin s-a uitat spre soția lui.
— Bianca, de ce ai lăsat-o pe mama să muncească toată ziua, apoi ai spus că tu ai făcut mâncarea?
— Sorin, putem discuta după ce pleacă doamna Adriana?
— Nu, a răspuns el. Mama este aici și merită să audă adevărul.
Am încercat să intervin.
— Sorin, nu vreau să vă certați.
Adriana m-a privit.
— Doamnă Ecaterina, dumneavoastră ați stat în bucătărie în timp ce noi mâncam?
Am ezitat.
Bianca își frământa mâinile.
— Așa mi s-a cerut, am răspuns încet.
— Cine v-a cerut?
Am privit spre nora mea.
— Bianca mi-a spus să nu ies până nu plecați.
În încăpere s-a făcut liniște.
Adriana s-a întors spre Bianca.
— De ce?
Nora mea avea ochii în lacrimi.
— Mi-a fost teamă că veți crede că nu sunt în stare să organizez singură o cină.
— A cere ajutor nu este o rușine, Bianca. Dar a ascunde omul care te-a ajutat și a-ți însuși munca lui este cu totul altceva.
Sorin și-a trecut mâna peste frunte.
— Mama a venit aici înainte de ora opt. A stat aproape zece ore în bucătărie. Și tu ai ascuns-o?
Bianca a început să plângă.
— Îmi pare rău. Am greșit.
Adriana s-a întors spre mine.
— Doamnă Ecaterina, vă rog să veniți la masă.
— Nu este nevoie. Eu am terminat ce aveam de făcut.
— Ba este nevoie. Nu pot să stau la o masă pregătită de dumneavoastră în timp ce dumneavoastră rămâneți singură în bucătărie.
Mi-a luat șorțul din mâini și l-a așezat pe spătarul unui scaun.
— Veniți. Vreau să stăm de vorbă.
Am urmat-o în sufragerie.
Adriana a tras scaunul de lângă ea.
— Aici, vă rog. Lângă mine.
M-am așezat emoționată.
Sorin mi-a adus un pahar cu apă.
Bianca rămăsese în picioare, lângă ușa bucătăriei.
Rochia ei elegantă și masa frumos aranjată nu mai puteau ascunde minciuna.
— Bianca, a spus Adriana, vă rog să luați loc și dumneavoastră. Dar înainte vreau să înțelegeți ceva.
Nora mea a ridicat privirea.
— Eu am ajuns directoare după mulți ani de muncă. Dar au existat oameni care m-au ajutat când nu aveam aproape nimic. Doamna Ecaterina este unul dintre ei.
Bianca a încuviințat.
— Înțeleg.
— Sper. Pentru că valoarea unui om nu se măsoară după haine, după locul în care s-a născut sau după meseria pe care a avut-o.
Sorin a privit-o pe soția lui.
— Bianca, mama nu trebuie să fie ascunsă ca să faci tu o impresie bună.
— Știu, a răspuns ea. Îmi pare rău.
S-a apropiat de mine.
— Mamă Ecaterina, vă rog să mă iertați. V-am pus să munciți toată ziua, apoi m-am purtat de parcă mi-ar fi fost rușine cu dumneavoastră.
Am privit-o.
— Bianca, m-a durut foarte tare ce mi-ai spus. Nu pentru că voiai să fii apreciată de șefa ta, ci pentru că ai crezut că prezența mea te-ar face să pari mai puțin importantă.
— Aveți dreptate.
— Nu trebuie să fii mândră de meseria mea. Dar trebuie să o respecți.
Bianca a încuviințat.
— O să încerc să îndrept lucrurile.
Nu am îmbrățișat-o imediat.
Încă mă dureau cuvintele ei.
Dar i-am spus că îi accept scuzele și că sper să nu mai fie nevoie să trecem printr-un asemenea moment.
Restul serii a fost diferit de ceea ce își imaginase Bianca.
Adriana nu a mai vorbit aproape deloc despre serviciu.
M-a întrebat despre anii de la cămin, despre femeile cu care lucrasem și despre studentele pe care mi le aminteam.
Mi-a povestit că, după facultate, își găsise primul loc de muncă și că nu uitase niciodată oamenii care o ajutaseră.
La plecare, m-a îmbrățișat din nou.
— Doamnă Ecaterina, mi-ați făcut un bine pe care nu l-am uitat nici după treizeci de ani.
Am zâmbit.
— Mă bucur că ți-a mers bine, Adriana. Asta este cea mai frumoasă răsplată.
După ce directoarea a plecat, Sorin a rămas lângă mine.
— Mamă, îmi pare rău că nu am știut ce ți-a spus Bianca.
— Nu este vina ta, dragul meu.
— Dar de acum înainte vreau să știi că nu vei mai fi tratată așa în casa noastră.
Bianca stătea lângă masă, cu ochii în pământ.
Înainte să plec, a venit spre mine.
— Mamă Ecaterina, data viitoare când vă invităm, vreau să stați cu noi la masă de la început.
Am privit-o liniștită.
— Data viitoare, Bianca, putem găti împreună. Dar nu vreau să mai fiu chemată doar ca să muncesc și apoi să fiu ascunsă.
— Nu se va mai întâmpla.
Am plecat acasă obosită, dar cu inima mai ușoară.
În seara aceea, femeia pe care nora mea încercase să o ascundă în bucătărie fusese așezată la loc de cinste chiar de invitata pe care voia atât de mult să o impresioneze.
Și am înțeles încă o dată că o faptă bună făcută cu mulți ani în urmă poate rămâne în sufletul cuiva mai mult decât ne imaginăm.
Voi ați fi iertat o noră care v-a ascuns în bucătărie după ce ați gătit toată ziua pentru invitata ei?