Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Radu s-a uitat la mine, apoi la mama lui. Viorica stătea pe treptele verandei, cu brațele încrucișate, de parcă tocmai rezolvase o problemă și aștepta să-i mulțumim.
— Alina, hai să ne liniștim puțin, a spus el.
— Nu vreau să mă liniștesc, Radu. Vreau să știu unde este Bruno. Și vreau să știu dacă ești de partea familiei noastre sau dacă mama ta poate hotărî orice în casa asta.
— Nu trebuie să aleg între tine și mama.
— Nu-ți cer să alegi între două persoane. Îți cer să alegi dacă accepți ca cineva să intre în curtea noastră și să ne ia lucrurile fără permisiune.
Viorica a intervenit imediat.
— Auzi la ea! Compară un câine cu familia!
— Nu compar nimic, i-am răspuns. Bruno este responsabilitatea mea. Și dumneata nu aveai dreptul să-l iei.
Am așezat-o pe Ilinca în pătuțul ei, în casă, apoi m-am întors pe verandă. Radu rămăsese lângă mama lui.
— Viorica, te întreb pentru ultima dată. Unde l-ai dus?
— La niște oameni care au curte mare. O să-i fie mai bine acolo.
— Cine sunt oamenii aceia?
— Nu-i cunoști. Și nici nu trebuie.
Atunci am scos telefonul.
— Dacă nu-mi spui unde este, merg la poliție. Bruno are microcip, carnet de sănătate și este înregistrat pe numele meu. Pot dovedi că îmi aparține.
Viorica a râs scurt.
— O să chemi poliția pentru un câine?
— Pentru că ai intrat fără acordul meu și mi-ai luat animalul. Da.
Radu s-a apropiat.
— Mamă, spune-ne unde l-ai dus. Acum.
Era prima dată când îi auzeam vocea atât de fermă.
Viorica l-a privit uluită.
— Și tu te întorci împotriva mea?
— Nu mă întorc împotriva ta. Dar ai făcut ceva ce nu aveai dreptul să faci.
După câteva minute de ceartă, a recunoscut că îl dusese pe Bruno la o cunoștință de-a ei, un bărbat care locuia la țară și avea mai mulți câini.
Nu îi spusese că animalul nu îi aparținea. Îi explicase doar că familia nu îl mai putea ține din cauza copilului.
Radu a cerut numărul bărbatului și l-a sunat de față cu mine.
Omul a fost surprins când a aflat adevărul.
— Doamnă, eu am crezut că proprietarii vor să-l dea. Câinele este bine, dar n-a vrut să mănânce de când a ajuns. Stă lângă poartă.
Mi-au dat lacrimile.
— Vă rog să nu-l lăsați să plece. Venim să-l luăm.
Am rugat-o pe vecina noastră, doamna Florica, să stea cu Ilinca pentru scurt timp, după ce i-am pregătit tot ce avea nevoie. Apoi am plecat împreună cu Radu.
Drumul a durat aproape o oră. N-am vorbit prea mult. Eu mă uitam pe geam, iar Radu ținea mâinile strânse pe volan.
— Îmi pare rău, Alina, a spus la un moment dat.
— Pentru ce anume?
— Pentru că n-am oprit-o când trebuia. Știam că vrea să scape de Bruno, dar nu am crezut că va merge atât de departe.
— Ți-am cerut să-i iei cheia înapoi.
— Știu.
— Și ai lăsat-o să creadă că poate face orice.
N-a încercat să se apere.
Când am ajuns, Bruno era într-un țarc curat, cu apă și un adăpost. Bărbatul îl îngrijise, dar câinele părea neliniștit.
În clipa în care m-a văzut, s-a ridicat și a venit spre poartă, mișcându-și coada uriașă.
— Bruno! Băiatul meu!
Am intrat după ce proprietarul a deschis țarcul. Bruno și-a lipit capul de mine și a început să mă adulmece, scoțând sunetele acelea joase pe care le făcea când era bucuros.
L-am mângâiat minute întregi.
Bărbatul ne-a spus că nu știa nimic despre conflict și că nu ar fi acceptat câinele dacă ar fi cunoscut situația.
I-am mulțumit pentru că avusese grijă de el și am plecat cu Bruno acasă.
În seara aceea, după ce Ilinca a adormit, am stat cu Radu în sufragerie. Bruno dormea pe covorașul lui, obosit după tot ce se întâmplase.
— Nu mai pot trăi așa, i-am spus. Nu vreau să mă cert cu mama ta în fiecare săptămână. Dar nici nu pot accepta să-mi conducă viața.
— Ai dreptate.
— Nu este suficient să-mi spui asta. Trebuie să se schimbe ceva.
Radu a luat cheia de rezervă de pe suport.
— Mâine îi cer cheia înapoi. Și îi spun că nu mai intră aici fără să fie invitată.
— Iar dacă refuză?
— Schimbăm încuietoarea.
A doua zi, Radu s-a dus singur la mama lui. S-a întors după două ore, cu cheia în buzunar și cu fața obosită.
— Mi-a spus că nu mai sunt fiul ei dacă aleg să trăiesc după regulile tale.
— Și ce i-ai răspuns?
— Că sunt soțul tău și tatăl Ilincăi. Și că regulile casei noastre le stabilim noi doi.
Viorica n-a mai venit la noi luni întregi.
La început, îl suna pe Radu și îi spunea că eu îl îndepărtasem de familie. Apoi apelurile s-au rărit. Noi ne-am văzut de viața noastră, am crescut-o pe Ilinca și am continuat să avem grijă de Bruno.
Nu i-am interzis lui Radu să-și viziteze mama. Dar am stabilit că orice întâlnire cu Ilinca trebuia să fie convenită de amândoi și că Viorica nu putea veni în casa noastră fără acordul nostru.
Au trecut patru ani.
Ilinca avea deja patru ani, iar Bruno îmbătrânise. Mergea mai încet, dormea mai mult și avea fire albe în blana neagră din jurul botului.
Într-o după-amiază, Radu a primit un telefon de la mama lui. Viorica fusese internată câteva zile pentru o problemă de sănătate și tocmai se întorsese acasă.
Voia să ne vadă.
Am discutat mult înainte să acceptăm. Nu doream să folosim boala ei ca motiv pentru a ne preface că trecutul nu existase.
Ne-am întâlnit într-o duminică, la ea acasă.
Viorica părea mai mică și mai obosită decât mi-o aminteam. Când a văzut-o pe Ilinca, ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Ce mare te-ai făcut…
Fetița s-a apropiat de ea, ținându-l pe Radu de mână.
După ce Ilinca s-a dus să se joace într-o altă cameră, Viorica s-a întors spre mine.
— Alina, vreau să-ți spun ceva. M-am gândit de multe ori la ce am făcut cu Bruno.
Am așteptat.
— Mi-a fost teamă pentru copil. Dar teama mea nu-mi dădea dreptul să-ți iau câinele. Și nici să intru în casa voastră cum aveam eu chef.
— M-ai speriat foarte tare atunci, Viorica.
— Știu. Și îmi pare rău. Nu-ți cer să uiți.
Am privit-o câteva clipe.
— Nu pot uita. Dar pot accepta că îți pare rău, dacă respecți limitele noastre de acum înainte.
A încuviințat.
Nu ne-am îmbrățișat. N-am plâns una în brațele celeilalte. Dar am reușit să stăm de vorbă fără reproșuri și fără să ridicăm vocea.
În lunile următoare, Viorica a început să ne viziteze din când în când, numai după ce ne suna și stabileam împreună ziua. Nu mai muta lucrurile, nu mai dădea ordine și nu mai comenta despre Bruno.
Într-o zi, când a venit la noi, câinele s-a ridicat greu de pe covoraș și s-a apropiat de ea.
Viorica a rămas nemișcată.
— Pot să-l mângâi? m-a întrebat.
Am dat din cap.
S-a aplecat încet și i-a atins blana de pe cap.
— Îmi pare rău și față de tine, bătrânule, a șoptit.
Bruno a mișcat coada, apoi s-a întors liniștit la locul lui.
Nu știu dacă Viorica a ajuns vreodată să iubească animalele. Nici nu era nevoie.
Important era că înțelesese un lucru pe care noi ar fi trebuit să-l stabilim de la început: grija pentru un copil nu îi dă nimănui dreptul să hotărască în locul părinților lui.
Iar Radu învățase, în sfârșit, că a-ți respecta mama nu înseamnă să-ți lași soția singură atunci când cineva îi încalcă limitele.
Bruno a rămas cu noi, în casa în care crescuse, iar Ilinca a învățat să se poarte cu el cu blândețe și respect, mereu sub supravegherea noastră.
Familia noastră nu a devenit perfectă. Dar a devenit, în sfârșit, una în care nimeni nu mai lua decizii peste capul celorlalți.