Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Florica, am căzut! Nu mă pot ridica! am strigat cât am putut de tare.
Dincolo de ușă s-a făcut liniște pentru o clipă. Apoi am auzit vocea vecinei:
— Mariana, unde te doare? Poți să te miști?
— Piciorul… Nu pot să mă ridic. Și amețesc foarte tare.
— Nu încerca să te ridici! Sun acum la 112 și la Cătălin!
Moșu continua să latre lângă ușă. Din când în când se întorcea spre mine, făcea câțiva pași pe hol, apoi revenea la intrare.
Nu-l văzusem niciodată atât de agitat. El, care abia se ridica uneori de pe pătură, părea hotărât să nu lase pe nimeni să treacă mai departe fără să afle că aveam nevoie de ajutor.
Florica a rămas pe casa scării și mi-a vorbit până au sosit echipajele de intervenție. Le-a explicat că locuiam singură, că nu puteam deschide și că aveam un câine bătrân în apartament.
Cu sprijinul pompierilor, echipajul medical a reușit să intre fără să mă oblige să mă deplasez. Florica l-a chemat pe Moșu pe nume și l-a ținut liniștit într-o cameră separată, ca medicii să mă poată consulta.
Îmi fracturasem șoldul în cădere. Aveam și tensiunea foarte scăzută, iar medicii au considerat că trebuie să fiu transportată la spital pentru investigații și tratament.
În timp ce mă așezau pe targă, am întors capul spre Florica.
— Te rog, să nu-l lași singur pe Moșu!
— Stai liniștită, Mariana. Am grijă de el. Îți promit.
Am zărit câinele în ușa camerei. Stătea nemișcat, cu urechile lăsate și cu ochii ațintiți asupra mea.
— Mă întorc, bătrânule, i-am șoptit.
La spital, medicii mi-au explicat că aveam nevoie de o intervenție chirurgicală și de recuperare. Nu era o situație fără ieșire, dar urma să dureze până să pot merge din nou fără ajutor.
Cătălin a ajuns în aceeași seară.
— Mamă, de ce nu m-ai sunat când ai început să te simți rău?
— Pentru că nu știam că o să cad. Și când am căzut, telefonul era în dormitor.
S-a așezat lângă pat și mi-a luat mâna.
— Florica mi-a spus că te-a auzit datorită câinelui.
— Da. Moșu a început să latre și nu s-a oprit până n-a venit cineva.
Fiul meu a rămas câteva clipe tăcut.
— Eu ți-am spus că n-ar trebui să-l păstrezi…
— Mi-ai spus.
— Și tocmai el a făcut să fii găsită la timp.
Nu i-am răspuns. Mă uitam la el și vedeam cât de speriat era. Nu-l mai văzusem așa de când murise tatăl lui.
— Mamă, îmi pare rău că n-am fost mai prezent.
— Cătălin, ai familia ta. Știu că ai multe pe cap.
— Asta nu înseamnă că trebuie să treacă săptămâni fără să știu ce faci.
Mi-au dat lacrimile.
— Uneori nu voiam să te deranjez.
— Dar eu sunt fiul tău. Nu mă deranjezi dacă ai nevoie de mine.
În zilele următoare, Cătălin a început să se ocupe de lucrurile pe care eu nu le puteam face. A vorbit cu medicii, mi-a adus haine și a ținut legătura cu Florica.
Moșu a rămas temporar la vecina mea. Florica îl cunoștea deja, știa ce hrană primea și cum trebuia să-i administreze tratamentul pentru articulații.
Cătălin a trecut și el să-l vadă.
Într-o seară, mi-a trimis o fotografie. Moșu dormea pe o pătură, cu botul alb sprijinit pe papucul fiului meu.
Sub fotografie, Cătălin scrisese: “Cred că bătrânul ăsta începe să mă placă.”
Am zâmbit pentru prima dată după multe zile.
Operația a decurs bine, dar recuperarea a fost grea. Au urmat exerciții, dureri și momente în care mă temeam că nu voi mai putea merge singură până la magazin.
Când am fost externată, Cătălin m-a dus acasă. Îmi pregătise un loc comod în sufragerie și mutase lucrurile de care aveam nevoie astfel încât să nu mă aplec sau să urc pe scaune.
Florica a venit cu Moșu după ce m-am așezat.
Câinele a intrat încet, m-a recunoscut și a venit direct spre fotoliu. Și-a așezat capul pe genunchiul meu, exact cum făcuse în ziua în care îl găsisem legat de stâlp.
— Am venit acasă, băiatule, i-am spus, mângâindu-i blana.
Cătălin ne privea din prag.
— Mamă, acum înțeleg de ce ai vrut să-l păstrezi.
— Nu l-am luat ca să mă salveze vreodată. L-am luat fiindcă nimeni nu merită să fie lăsat singur când îmbătrânește.
Fiul meu a încuviințat și s-a așezat lângă noi.
În următoarele săptămâni, m-a ajutat cu cumpărăturile și m-a însoțit la recuperare. Când nu putea veni, mă suna. Nu făcea promisiuni mari, dar începuse să se țină de cele mici.
Într-o duminică, a venit cu soția și copiii. Nepoții mei i-au adus lui Moșu o pătură nouă și un castron pe care îl aleseseră împreună.
— Bunico, de ce îi spui Moșu? m-a întrebat nepoata mea.
— Pentru că era bătrân când l-am găsit.
— Și acum e și mai bătrân!
Am râs cu toții.
— Da, dar asta nu înseamnă că nu mai are nevoie de iubire.
După câteva luni, am început să ies din nou la plimbare. La început, Cătălin ținea lesa, iar eu mergeam încet, sprijinită într-un baston. Apoi, pe măsură ce mi-am recăpătat puterile, am putut face singură câțiva pași în plus.
Moșu nu se grăbea niciodată. Se oprea când mă opream și pornea când porneam eu.
Într-o zi, am trecut pe lângă stația de autobuz unde îl găsisem.
Stâlpul era tot acolo. M-am oprit și am privit locul în care stătuse culcat, ud de ploaie, cu biletul prins de zgardă.
Încă păstram hârtia aceea într-un sertar. Nu pentru că voiam să-mi amintesc cruzimea oamenilor, ci pentru că îmi amintea de ziua în care viața mea începuse să se schimbe.
Cătălin, care mă însoțea, a observat că mă uitam spre stâlp.
— Aici l-ai găsit?
— Aici.
— Și ai știut imediat că o să-l iei acasă?
— Nu. Am știut doar că nu-l pot lăsa în ploaie.
Fiul meu a privit câinele, apoi m-a luat ușor de braț.
— Bine că te-ai oprit în ziua aceea, mamă.
Astăzi, Moșu este și mai bătrân. Are nevoie de îngrijire, de controale veterinare și de plimbări scurte. Uneori doarme aproape toată după-amiaza.
Dar în fiecare dimineață, când deschid ochii, îl găsesc lângă pat, așteptând să mă ridic.
Nu spun că un câine poate înlocui oamenii. Nici că toate problemele mele au dispărut. Îmi este încă dor de soțul meu, iar unele zile sunt mai grele decât altele.
Dar acum am pentru cine să mă trezesc, am vecini cu care vorbesc și un fiu care a înțeles că mama lui are nevoie de mai mult decât un telefon de sărbători.
Într-o seară, Cătălin m-a întrebat:
— Mamă, dacă n-ai fi găsit câinele, crezi că lucrurile ar fi fost altfel?
M-am uitat la Moșu, care dormea liniștit lângă fotoliul meu.
— Nu știu, dragul meu. Dar știu că, atunci când l-am găsit, eram doi bătrâni singuri. Eu l-am dus acasă, iar el m-a făcut să ies din nou în lume. Și când am avut nevoie de ajutor, n-a plecat de lângă mine.
Am întins mâna și i-am mângâiat capul alb.
Pe biletul acela scria că era bătrân și că nu mai trebuia nimănui.
Eu am descoperit că tocmai un câine bătrân, pe care cineva îl considerase inutil, putea să-mi ofere ceea ce îmi lipsea cel mai mult: un motiv să nu renunț la bucuria de a trăi.