Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
— Ce detaliu? am întrebat, strângând fotografia atât de tare, încât am îndoit un colț al hârtiei.
— Bărbatul ne-a spus că știe despre o fotografie făcută imediat după nașterea lui. Vă rog să-mi spuneți cine a făcut-o și dacă a mai existat vreun exemplar.
— Sora mea, Maria. Ea a avut aparatul. A developat filmul și mi-a dat fotografia. Nu știu dacă a păstrat și negativul.
Femeia mi-a explicat că informațiile trebuiau verificate prin procedurile legale și că nu îmi putea dezvălui identitatea bărbatului fără acordul lui. Mi-a cerut să nu-mi fac încă speranțe.
Dar cum să nu-mi fac?
După ce am închis, am sunat-o pe Maria. I-am povestit totul, iar ea a tăcut câteva clipe.
— Elena, trebuie să-ți spun ceva. Eu am păstrat negativul fotografiei. Și încă o copie.
— De ce nu mi-ai spus niciodată?
— Pentru că era singurul lucru pe care îl mai aveam din ziua aceea. M-am gândit că, dacă o pierzi vreodată pe a ta, măcar una să rămână.
În aceeași seară, Maria a venit cu un plic îngălbenit. Înăuntru se afla aceeași imagine: eu, la 18 ani, cu băiețelul în brațe, încercând să zâmbesc printre lacrimi.
Am privit fotografia mult timp. Apoi am întrebat-o pe sora mea:
— Crezi că el ar putea să știe cum arătam?
— Nu știu. Dar poate că acum vom afla.
Au urmat aproape două luni de așteptare. Am depus informațiile solicitate, am confirmat datele din dosarul meu și am transmis că sunt de acord să fiu contactată.
În timpul acesta, am aflat că bărbatul făcuse un test ADN genealogic și că, printr-o potrivire cu o rudă îndepărtată, începuse să caute informații despre familia lui biologică. Testul îi oferise un indiciu, nu identitatea mea. De aceea apelase și la procedurile oficiale.
Într-o dimineață, am primit vestea că verificările confirmaseră legătura dintre noi.
Băiatul meu trăia. Avea 33 de ani.
Și voia să mă cunoască.
Am plâns atât de tare, încât Victor a venit speriat din cealaltă cameră.
— Elena, ce s-a întâmplat?
— L-au găsit, Victor. Pe Andrei. Băiatul meu vrea să mă vadă.
Soțul meu m-a îmbrățișat fără să spună nimic. Știa câte nopți petrecusem uitându-mă la fotografia aceea.
La câteva zile după confirmare, am primit, cu acordul lui, o scrisoare.
Nu mai purta numele Andrei. Părinții adoptivi îl numiseră Mihai. Crescuse într-o familie iubitoare, terminase o facultate, era căsătorit și avea doi băieți.
Scrisoarea începea simplu:
“Am aflat la 10 ani că sunt adoptat. Părinții mei nu mi-au ascuns adevărul și nu m-au făcut niciodată să mă simt mai puțin iubit. Dar am avut mereu o întrebare: de ce mama care m-a născut nu m-a putut păstra?”
Am citit rândurile de trei ori.
Mai departe, Mihai explica faptul că părinții lui adoptivi îi povestiseră, când devenise adult, că în informațiile primite la adopție exista o mențiune despre o fotografie făcută în maternitate. Nu văzuse niciodată imaginea. Știa doar că mama biologică dorise să păstreze o amintire.
La sfârșit scrisese:
“Nu vreau să te judec. Vreau doar să te cunosc și să aud povestea de la tine.”
Am răspuns în aceeași seară. I-am povestit despre Sorin, despre mama mea, despre sărăcia în care trăiam și despre alegerea pe care o făcusem la 18 ani. Nu i-am cerut să mă ierte. I-am spus doar că îl iubisem din prima clipă.
Prima noastră întâlnire a fost stabilită într-o după-amiază de sâmbătă, într-un loc liniștit, unde puteam vorbi fără să fim deranjați.
Victor m-a condus până la intrare. Apoi mi-a strâns mâna.
— Mergi, Elena. Te așteaptă.
Am intrat cu fotografia în geantă.
Mihai stătea lângă fereastră. Era înalt, cu părul negru și câteva fire cărunte la tâmple. Când s-a întors spre mine, am văzut aceeași cută mică între sprâncene.
Am recunoscut-o imediat.
— Mihai? am întrebat.
— Da. Tu ești Elena?
Am dat din cap. Nu reușeam să vorbesc.
A făcut doi pași spre mine, apoi s-a oprit.
— Pot să te îmbrățișez?
Atunci am început să plâng.
— Te rog.
M-a cuprins în brațe, iar eu mi-am lipit obrazul de umărul lui. Ultima dată când îl ținusem astfel, încăpea cu totul între brațele mele.
Acum era un bărbat în toată firea.
— Îmi pare rău, am șoptit. Îmi pare atât de rău că n-am fost lângă tine.
— Știu că ai avut motivele tale. Nu trebuie să-mi explici totul acum.
Ne-am așezat și am vorbit aproape trei ore.
Mi-a povestit despre părinții lui, despre copilărie, despre soția lui, Ana, și despre băieții lor, de șase și nouă ani. Mi-a arătat fotografii și mi-a spus că tatăl lui adoptiv murise cu doi ani înainte.
— Mama știe că sunt aici, mi-a spus. M-a încurajat să te caut. A zis că iubirea ei pentru mine nu dispare dacă aflu de unde vin.
Am simțit o recunoștință imensă pentru femeia pe care nu o întâlnisem niciodată.
— Aș vrea să-i mulțumesc într-o zi, dacă va dori și ea.
— Cred că i-ar face plăcere.
Atunci am scos fotografia din geantă.
— Am păstrat-o 33 de ani.
Mihai a luat-o cu grijă. A privit copilul din imagine, apoi chipul meu tânăr.
— Deci chiar ai vrut să-ți amintești de mine…
— În fiecare zi, Mihai. N-a existat zi în care să nu mă întreb dacă ești bine.
A întors fotografia și a citit data nașterii și numele Andrei.
— Așa voiai să mă cheme?
— Da. Dar Mihai este un nume frumos. Este numele pe care ți l-au dat oamenii care te-au crescut.
A zâmbit și mi-a înapoiat fotografia.
— Păstreaz-o tu. Eu aș vrea doar o copie.
Nu ne-am prefăcut că putem recupera 33 de ani într-o după-amiază. Au existat întrebări grele, tăceri și momente în care amândoi am avut nevoie să ne oprim.
Dar am continuat să vorbim.
După câteva săptămâni, am cunoscut-o pe Ana. Mai târziu, pe cei doi băieți. Irina, fiica mea, și-a cunoscut fratele și a descoperit cu uimire că aveau același fel de a râde.
Am cunoscut-o și pe mama lui adoptivă. Ne-am îmbrățișat la despărțire, iar eu i-am mulțumit pentru grija și dragostea cu care îl crescuse.
Astăzi, Mihai mă sună uneori duminica. Alteori trec să-i văd familia. Nu-mi spune mamă, iar eu nu-i cer asta. Are deja o mamă care l-a crescut și pe care o iubește.
Dar într-o zi, când ne despărțeam, m-a îmbrățișat și mi-a spus:
— Elena, mă bucur că te-am găsit.
I-am răspuns că și eu mă bucur.
În seara aceea, am pus fotografia veche într-o ramă, lângă una făcută la prima noastră întâlnire.
În prima, țineam în brațe un nou-născut pe care urma să-l pierd din vedere. În a doua, stăteam lângă fiul meu de 33 de ani, cu mâna lui așezată pe umărul meu.
Nu puteam schimba trecutul. Dar, pentru prima dată, nu mai trebuia să-mi imaginez cum arată băiatul meu.
Îl puteam suna și îi puteam auzi vocea.