Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Tata a rămas în prag, cu privirea coborâtă. Mama stătea lângă masa de călcat, iar eu mă uitam când la unul, când la celălalt, așteptând un răspuns.
— Spune-i, Daniel, a repetat mama. Are 11 ani. Nu mai putem pretinde că nu înțelege ce se întâmplă.
Tata a intrat și a închis ușa.
— Cristina, eu și mama ta ne-am despărțit când aveai cinci ani.
— Asta știu. Dar de ce locuiești la nașa? De ce nu ți-ai luat casa ta?
A privit-o pe mama, de parcă ar fi așteptat să-l salveze.
— Pentru că Mariana m-a primit la ea când am plecat de acasă.
— Și de ce ai plecat?
Mama și-a tras scaunul mai aproape de mine.
— Pentru că tatăl tău și Mariana au început o relație înainte ca noi să ne despărțim.
Am rămas nemișcată.
Știam ce înseamnă o relație. Dar nu puteam înțelege cum tata putea fi împreună cu nașa mea. Mariana mă botezase. Venea la noi de sărbători. Mama îi spunea cândva cea mai bună prietenă.
— Adică tata o iubește pe nașa?
— Da, a răspuns mama.
— Și tu știai?
— Am aflat înainte să plece. M-a durut foarte tare.
M-am întors spre tata.
— Tu ai ales-o pe ea în locul nostru?
— Cristina, lucrurile nu sunt atât de simple…
— Ba pentru mine sunt! Tu dormi sus, iar mama doarme singură aici!
Tata a încercat să-mi atingă umărul, dar m-am retras.
— Eu nu te-am părăsit pe tine, mi-a spus.
— Atunci de ce nu ești aici când am nevoie de tine?
N-a răspuns.
Mi-am amintit toate serile în care mama mă ajutase la teme după o zi de muncă. Toate diminețile când mă dusese la școală pe ploaie. Toate zilele când tata îmi promisese că vine și apoi mă sunase să amânăm.
— Tu vii doar când ai chef, i-am spus. Mama e aici mereu.
Mama a încercat să mă liniștească, dar eu am fugit în camera mea și am închis ușa.
În seara aceea, i-am auzit vorbind în bucătărie.
— Nu trebuia să afle așa, spunea tata.
— Trebuia să afle de la noi cu ani în urmă, i-a răspuns mama. Dar de fiecare dată când încercam să discutăm, spuneai că e prea mică.
— Mi-a fost teamă că o pierd.
— Și mie mi-a fost teamă. Dar eu am fost cea care a trebuit să-i răspundă la întrebări în fiecare seară.
Am adormit plângând, cu fotografia de la botez lângă pernă. În ea, mama, tata și Mariana zâmbeau împreună.
A doua zi, n-am vrut să urc la etajul trei.
Tata a coborât și a bătut la ușă. Mama i-a spus că nu vreau să vorbesc cu el.
— Spune-i că o aștept când va fi pregătită, a răspuns.
Au trecut două săptămâni până când am acceptat să-l văd.
Ne-am întâlnit în parcul din spatele blocului. Tata venise fără Mariana și fără cadouri.
— Ai dreptate să fii supărată, mi-a spus. Am greșit față de mama ta și față de tine.
— De ce m-ai mințit?
— Pentru că mi-a fost rușine de ce făcusem. Și pentru că am crezut că, dacă nu-ți spun, te pot feri de durere.
— Dar eu tot eram tristă. Doar că nu știam de ce.
A încuviințat.
— Știu. Și îmi pare rău.
L-am întrebat dacă o mai iubește pe mama.
— Nu în felul în care ar trebui să-și iubească doi soți. Dar o respect și îi sunt recunoscător pentru tot ce face pentru tine.
— Și pe Mariana?
— Da. Suntem împreună.
Mi-am frecat palmele de genunchi.
— Atunci de ce nu mi-ați spus? Credeați că sunt proastă?
— Nu. Am fost noi lași.
A fost prima dată când tata nu a încercat să găsească o scuză.
În lunile următoare, lucrurile nu s-au reparat peste noapte. Am refuzat să mai merg în apartamentul Marianei. Tata a început să mă ia în parc, la bibliotecă sau la plimbare, fără să insiste să urc la el.
Mama i-a cerut să nu-mi mai promită lucruri pe care nu le putea respecta. Au stabilit un program clar pentru vizite, iar tata a început să se țină de el.
Într-o zi, Mariana m-a așteptat la intrarea în bloc.
— Cristina, pot să-ți spun ceva?
Am vrut să trec pe lângă ea, dar m-am oprit.
— Eu am fost prietena mamei tale, a început. Și am trădat-o. Nu există o explicație care să facă asta să pară frumos.
— Atunci de ce ai făcut-o?
— Pentru că m-am gândit la ce voiam eu și nu la cât rău făceam.
— Mama a plâns din cauza ta.
Mariana a coborât privirea.
— Știu. Și îmi pare rău.
— Eu nu mai vreau să-ți spun nașă.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Înțeleg. Nu trebuie să-mi spui în niciun fel în care nu te simți bine.
Am trecut pe lângă ea și am urcat acasă.
Mama nu m-a întrebat ce vorbisem. M-a lăsat să-i povestesc singură, când am fost pregătită.
Cu timpul, am înțeles că oamenii mari pot face alegeri care rănesc, chiar dacă nu încetează să-și iubească propriii copii. Am înțeles și că iubirea nu șterge responsabilitatea.
Tata a rămas cu Mariana. Eu am continuat să-l văd, dar relația noastră s-a construit altfel. Nu mai acceptam explicații vagi sau promisiuni aruncate în grabă.
Când aveam 16 ani, tata a venit la serbarea mea de sfârșit de an. A stat în sală lângă mama, fără să se certe și fără să se prefacă a fi din nou un cuplu.
După spectacol, m-au felicitat amândoi.
Atunci mi-am dat seama că nu aveam nevoie să locuiască împreună ca să fie părinții mei. Aveam nevoie să fie sinceri și să fie prezenți.
Astăzi am 36 de ani. Mama și tata au vieți separate, iar eu am o familie a mea.
Pe mama o vizitez des. Tata mă sună în fiecare săptămână și vine la aniversările nepoților lui. Cu Mariana am păstrat o relație politicoasă, dar distantă. N-am mai numit-o niciodată nașă.
Uneori trec pe lângă blocul copilăriei și mă uit la ferestrele de la primul și al treilea etaj.
Îmi amintesc de fetița care urca două etaje cu speranța că, într-o zi, tata va coborî definitiv acasă.
N-a coborât.
Dar, după ce am aflat adevărul, am încetat să mai cred că plecarea lui fusese din vina mea. Iar mama nu a mai fost nevoită să poarte singură povara unei minciuni.
Acesta a fost începutul liniștii noastre.