Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Marilena ținea fotocopia îngălbenită între degete și mă privea de parcă tocmai descoperise ceva ce nu se așteptase să găsească.
— Doamnă Anișoara, dumneavoastră ați lucrat la cantina fabricii de confecții?
Am încuviințat.
— Da. Am lucrat acolo aproape treizeci de ani.
— Și ați fost bucătăreasă-șefă?
— În ultimii douăzeci de ani, da.
Ștefania s-a întors brusc spre mine.
— Bucătăreasă-șefă? Dar mie mi-ați spus că ați lucrat la cantină!
— Acolo am lucrat, Ștefania. Cantina avea o bucătărie mare și pregăteam zilnic mâncare pentru câteva sute de oameni.
Marilena a așezat fotocopia pe blatul de inox.
— Atunci cred că trebuie să vă arăt ceva.
A deschis dosarul și a scos mai multe pagini.
— Acestea sunt rețetele pe care le folosim astăzi la curs. Au fost preluate dintr-un caiet vechi al cantinei fabricii.
Am privit prima pagină.
Mi-am recunoscut imediat scrisul.
Era o rețetă pentru tocăniță de legume, calculată pentru o sută cincizeci de porții.
În partea de jos se afla semnătura mea.
— Acesta este caietul meu, am spus încet.
Marilena a ridicat privirea.
— Dumneavoastră ați scris rețetele?
— Da. Le-am adunat și le-am modificat de-a lungul anilor, împreună cu femeile din bucătărie. Trebuia să păstrăm gustul bun și când găteam pentru sute de muncitori.
În sală s-a făcut liniște.
Un cursant s-a apropiat de blat.
— Adică lecția de astăzi este făcută după rețetele dumneavoastră?
— Se pare că da, am răspuns.
Marilena a răsfoit dosarul.
— Am primit aceste materiale de la un fost administrator al cantinei. Ni s-a spus că sunt rețete tradiționale folosite în bucătării colective. Dar în suportul de curs nu apare numele persoanei care le-a întocmit.
A privit din nou semnătura.
— Îmi pare rău, doamnă Anișoara. Ar fi trebuit să verificăm proveniența lor înainte să le includem în lecție.
Am atins cu degetele marginea foii.
— Nu mă supără că le folosiți. Mă bucur dacă sunt de ajutor. Dar mi-ar plăcea să fie pomenite și colegele mele. Am muncit mult împreună.
— Aveți dreptate, a răspuns Marilena. Vom verifica documentele și vom corecta materialele, astfel încât sursa să fie menționată corespunzător.
Ștefania stătea lângă mine, cu mâinile încrucișate.
— Dar eu credeam că mama Anișoara gătea doar mâncare simplă, la ceaun.
Marilena s-a întors spre ea.
— Domnișoară Ștefania, să pregătești zilnic sute de porții nu este deloc simplu. Ai nevoie de organizare, cunoștințe, disciplină și multă experiență.
— Nu am spus că nu muncea…
— Mai devreme i-ați spus că nu este bucătăreasă.
Ștefania a coborât privirea.
— Eram emoționată și nu voiam să greșim în fața colegilor.
Am privit-o.
— Ștefania, eu nu venisem să te fac de râs. Venisem pentru că m-ai invitat.
— Știu, mamă Anișoara.
— M-ai prins de mână și mi-ai spus să tac. De parcă ar fi fost o rușine să răspund la o întrebare.
În sală nu se mai auzea decât aburul care ieșea dintr-o oală.
Marilena a închis dosarul.
— Cred că ar fi potrivit să-i cerem doamnei Anișoara să ne explice chiar dânsa tehnica despre care discutam.
Câțiva cursanți au încuviințat imediat.
— Da, ar fi foarte interesant!
— Ne puteți arăta cum procedați când pregăteați atâtea porții?
Am ezitat.
Nu mai vorbisem de mult în fața unui grup.
— Dacă doamna instructoare este de acord, pot să vă explic.
Marilena a zâmbit.
— Vă rog. Astăzi avem ocazia să învățăm direct de la persoana care a întocmit aceste fișe.
M-am apropiat de blatul de lucru.
Ștefania s-a dat puțin la o parte.
Am privit ingredientele pregătite și oala mare de pe aragaz.
— Când găteam la cantină, prima greșeală pe care trebuia să o evităm era să tratăm o sută cincizeci de porții ca pe o mâncare pentru patru persoane, doar cu ingrediente mai multe.
Cursanții ascultau atenți.
— Legumele au timpi diferiți de gătire. Dacă le pui pe toate odată, unele se înmoaie prea mult, iar altele rămân tari. De aceea le pregăteam separat și le adăugam în ordinea potrivită.
Marilena a luat caietul de curs.
— Exact această observație apare în fișa noastră.
Am continuat să explic cum împărțeam cantitățile, cum urmăream temperatura și de ce gustam preparatul în mai multe etape.
Un cursant m-a întrebat:
— Și cum reușeați să terminați totul la timp?
Am zâmbit.
— Prin organizare. Una dintre colege pregătea legumele, alta se ocupa de vase, iar eu urmăream timpii și cantitățile. Fiecare știa ce are de făcut.
— Deci era ca într-o bucătărie profesională, a spus cineva.
— Era o bucătărie profesională, am răspuns. Doar că oamenii veneau cu tichete de masă, nu cu rezervări.
Câțiva cursanți au zâmbit.
Am arătat apoi cum verificam consistența tocăniței și cum ajustam cantitatea de lichid fără să stricăm textura legumelor.
Marilena a completat explicațiile cu regulile actuale de igienă și siguranță alimentară.
Am apreciat lucrul acesta.
Unele proceduri se schimbaseră de când ieșisem la pensie, iar eu nu pretindeam că le știu pe toate.
La sfârșit, instructoarea s-a întors spre cursanți.
— Ce am văzut astăzi este un exemplu foarte bun despre cum se întâlnesc experiența practică și pregătirea profesională.
Apoi m-a privit.
— Doamnă Anișoara, vă mulțumim.
Cursanții au început să aplaude.
Am simțit cum mi se încălzesc obrajii.
Nu mai primisem aplauze de foarte mulți ani.
Dar mi-am amintit de femeile cu care lucrasem la cantină, de diminețile în care începeam pregătirile înainte să răsară soarele și de muncitorii care ne mulțumeau pentru o farfurie de mâncare caldă.
Mi-aș fi dorit ca fostele mele colege să fie acolo.
După aplauze, Marilena s-a apropiat de Ștefania.
— Cred că aveți ceva să-i spuneți soacrei dumneavoastră.
Ștefania a rămas câteva clipe nemișcată.
Apoi s-a întors spre mine.
— Mamă Anișoara, îmi pare rău.
Am așteptat.
— V-am vorbit urât și v-am făcut să vă simțiți nepricepută. Nu trebuia să vă opresc când ați vrut să răspundeți.
— Nu trebuia, Ștefania.
— Am crezut că, dacă ați lucrat la cantină, nu aveți ce să mă învățați.
Am privit-o liniștită.
— Și dacă aș fi gătit doar acasă, tot nu meritam să fiu umilită.
Ștefania a încuviințat.
— Aveți dreptate. Îmi cer iertare.
— Îți accept scuzele. Dar vreau să înțelegi că nu trebuie să ai o diplomă ca să fii tratat cu respect.
Marilena a zâmbit discret și ne-a lăsat să vorbim.
După curs, Ștefania m-a ajutat să-mi scot șorțul.
— Mamă Anișoara, de ce nu mi-ați spus niciodată că ați fost bucătăreasă-șefă?
— Ți-am povestit că am lucrat la cantină. Dar de fiecare dată îmi spuneai că acelea erau alte vremuri.
A coborât privirea.
— Cred că nu v-am ascultat niciodată cu adevărat.
— Poate că de acum o vei face.
În drum spre casă, Ștefania a fost neobișnuit de tăcută.
La un moment dat, mi-a spus:
— Mi-ar plăcea să-mi arătați și mie caietul dumneavoastră original, dacă îl mai aveți.
Am zâmbit.
— Îl am. Este într-un sertar, împreună cu câteva fotografii de la cantină.
— Aș vrea să-l văd.
— Cu plăcere.
Câteva zile mai târziu, Marilena m-a sunat.
Îmi ceruse acordul să păstreze rețetele în suportul de curs, de data aceasta cu menționarea provenienței și a colectivului care lucrase la ele.
Am fost de acord.
Nu îmi doream bani și nici să-mi văd numele scris cu litere mari.
Voiam doar ca munca noastră să nu fie tratată ca și cum nu ar fi aparținut nimănui.
Într-o duminică, Ștefania a venit la mine cu un caiet nou.
— Mamă Anișoara, vreau să notez câteva dintre rețetele dumneavoastră. Dar de data asta vreau să-mi explicați fiecare pas.
Am pus ochelarii și am deschis caietul vechi.
— Atunci să începem cu lucrurile simple. Acolo se vede dacă ai răbdare.
Ștefania a zâmbit.
— Promit să ascult.
Nu deveniserăm peste noapte cele mai bune prietene.
Dar pentru prima dată nora mea nu mă mai privea ca pe o femeie rămasă în urmă.
Mă privea ca pe cineva de la care putea învăța.
Iar eu am înțeles că nu trebuie să-mi fie rușine de anii petrecuți într-o cantină, printre oale mari și sute de porții.
Fiecare zi de muncă făcuse parte din viața mea și meritase respect.
Voi ați fi iertat o noră care v-a spus că nu sunteți bucătăreasă, chiar în fața oamenilor care învățau din rețetele scrise de dumneavoastră?