Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👇 Doina a făcut încă un pas spre mine, cu plicul de bani strâns în mână. Avea ochii umezi și mă privea de parcă nu-i venea să creadă că mă găsise după atâția ani.
— Silvia, chiar tu ești?
Am privit-o mai atent. Chipul ei îmi părea cunoscut, dar trecuseră aproape trei decenii.
— Doina? am întrebat încet.
Femeia a început să plângă.
— Dumnezeule, Silvia! Nu pot să cred!
M-a îmbrățișat înainte să mai apuc să spun ceva.
Alexia ne privea nedumerită, ținându-și trena rochiei într-o mână.
— Mamă, de unde o cunoști?
Doina s-a desprins din îmbrățișare și s-a întors spre fiica ei.
— Femeia aceasta mi-a cusut rochia de mireasă acum douăzeci și șapte de ani.
Alexia a ridicat din sprâncene.
— Și ce dacă?
— Mi-a cusut-o fără să-mi ceară niciun leu, Alexia!
În atelier s-a făcut liniște.
Doina a așezat plicul pe masa de lucru.
— Când m-am măritat cu tatăl tău, abia aveam bani pentru mâncare. Nu-mi permiteam o rochie de mireasă. Silvia m-a văzut plângând în fața atelierului și m-a întrebat ce am pățit.
Mi-am amintit imediat.
— Veniseși cu o bucată de material alb, am spus. Voiai doar să-ți fac o fustă simplă.
Doina a încuviințat.
— Dar tu mi-ai cusut o rochie întreagă. Ai lucrat seara, după program, și nu ai acceptat niciun ban.
Alexia și-a coborât privirea spre rochia ei de peste 8.000 de lei.
— Nu mi-ai povestit niciodată asta, mamă.
— Ți-am povestit că o femeie bună m-a ajutat când eram tânără. Dar tu nu ai fost niciodată interesată să afli mai mult.
Doina s-a uitat la mâinile mele.
— Mâinile acestea mi-au făcut cea mai frumoasă rochie pe care am purtat-o vreodată.
Am simțit că mi se pune un nod în gât.
— Eram tânără atunci, Doina. Aveam putere să lucrez până târziu.
— Și aveai o inimă mare. Asta nu s-a schimbat.
Alexia a încercat să intervină.
— Mamă, eu nu am spus că doamna Silvia nu știe să coasă. Doar că are mâinile foarte crăpate și mi-e teamă pentru dantelă.
Doina s-a întors brusc spre ea.
— Cum ai vorbit cu dânsa?
— Nu am făcut nimic atât de grav!
Am respirat adânc.
— Doina, fiica ta mi-a smuls trena din mâini și mi-a spus să nu-i ating rochia cu mâinile mele crăpate. Apoi a început să mă filmeze ca să râdă de mine.
Doina a rămas nemișcată.
— Ai filmat-o?
Alexia și-a strâns telefonul în palmă.
— Era doar o glumă.
— O glumă? Să umilești o femeie care muncește este o glumă?
— Mamă, te rog! Mâine este nunta mea!
— Tocmai de aceea ar trebui să te gândești cum te porți!
Doina a întins mâna.
— Arată-mi filmarea.
Alexia a ezitat, apoi i-a arătat telefonul.
Doina a urmărit câteva secunde și a închis ochii.
— Nu-mi vine să cred că fiica mea a putut face așa ceva.
I-a înapoiat telefonul.
— Șterge filmarea, Alexia. Și orice copie ai trimis-o cuiva trebuie retrasă.
Alexia a șters înregistrarea din telefon și a recunoscut că o trimisese unei prietene. I-a scris imediat să o șteargă și ea.
Eu am rămas lângă mașina de cusut, fără să spun nimic.
Doina s-a apropiat de fiica ei.
— Acum îți vei cere iertare.
— Am spus că îmi pare rău!
— Nu mie. Doamnei Silvia. Și vreau să te așezi în genunchi în fața ei, ca să înțelegi cât de josnic a fost să râzi de munca unui om.
Alexia a încremenit.
— Mamă, nu mă umili!
Doina a privit-o cu tristețe.
— Exact asta i-ai făcut tu femeii acesteia.
Am intervenit imediat.
— Doina, nu vreau să îngenuncheze nimeni în fața mea. Nu am nevoie de asta.
Dar Doina era hotărâtă.
— Alexia, dacă nu îți asumi ce ai făcut și nu îți ceri iertare sincer, nu voi mai plăti cheltuielile de nuntă pe care m-am angajat să le acopăr.
Alexia a început să plângă.
— Nu poți să-mi faci asta cu o zi înainte de nuntă!
— Nu eu am creat situația aceasta.
Tânăra s-a uitat când la mama ei, când la mine.
Apoi și-a strâns trena și s-a lăsat încet în genunchi, pe covorul din atelier.
— Doamnă Silvia, îmi pare rău, a spus printre lacrimi.
M-am apropiat de ea.
— Ridică-te, Alexia. Nu vreau să stai în genunchi.
Dar tânăra a continuat:
— V-am jignit pentru mâinile dumneavoastră și v-am filmat fără să vă cer voie. M-am purtat urât, deși ați acceptat să-mi reparați rochia în ultimul moment.
Am ajutat-o să se ridice.
— Îți accept scuzele. Dar sper să înțelegi că nu trebuia să afli cine este mama ta pentru mine ca să mă tratezi cu respect.
Alexia a încuviințat.
— Aveți dreptate.
Doina și-a șters lacrimile.
— Silvia, te rog să-mi spui dacă mai poți termina rochia. Dacă nu, voi înțelege.
Am privit dantela albă, cusătura întărită și partea care mai trebuia ajustată.
— O pot termina. Dar vreau să lucrez liniștită, fără filmări și fără jigniri.
— Vă promit, a spus Alexia.
Am rugat-o să se așeze pe platforma de probă.
De data aceasta, când am atins trena, nu s-a mai retras.
Am verificat cusătura, am întărit câteva puncte și am potrivit dantela astfel încât reparația să nu se observe.
După aproape două ore, rochia era gata.
Alexia a făcut câțiva pași în fața oglinzii.
Trena cădea frumos, fără să mai tragă de material.
— Este perfectă, a șoptit.
Am încuviințat.
— Acum poți merge liniștită la nuntă.
Doina a deschis plicul și mi-a întins cei 450 de lei pentru reparație.
Am primit plata, dar am refuzat suma suplimentară pe care voia să mi-o ofere.
— Am stabilit un preț. Acela rămâne.
Doina a zâmbit trist.
— Tot așa ai rămas, Silvia.
Înainte să plece, Alexia s-a întors spre mine.
— Doamnă Silvia, aș vrea să veniți mâine la nunta mea. Vă invit din suflet.
Am privit-o câteva clipe.
— Îți mulțumesc, Alexia, dar nu voi veni.
Tânăra a coborât privirea.
— Pentru că v-am jignit?
— Pentru că încă mă doare ce s-a întâmplat. Te-am iertat, dar asta nu înseamnă că pot să uit într-o singură seară.
Alexia a încuviințat încet.
— Înțeleg.
Doina m-a îmbrățișat la plecare.
— Îți mulțumesc, Silvia. M-ai ajutat încă o dată, după atâția ani.
— Să fie sănătoasă fata ta și să aibă o căsnicie frumoasă.
După ce au plecat, am rămas singură în atelier.
Am privit mâinile mele uscate, cu degetele obosite și pielea crăpată.
Nu erau mâini frumoase după măsura Alexiei.
Dar cususeră rochii pentru femei fericite, reparaseră haine pentru familii sărace și munciseră cinstit aproape patruzeci de ani.
A doua zi, în timp ce Alexia își îmbrăca rochia de mireasă, eu mi-am deschis atelierul ca în orice dimineață.
Am început să repar un palton vechi pentru o femeie care nu-și permitea unul nou.
Nu am mers la nuntă.
Dar am știut că rochia pe care o reparasem va arăta frumos.
Și, poate, de fiecare dată când Alexia va privi fotografiile din ziua nunții, își va aminti nu doar de dantela albă, ci și de mâinile femeii pe care le-a disprețuit.
Voi ați fi reparat rochia unei mirese care v-a umilit și v-a filmat ca să râdă de mâinile voastre muncite sau ați fi refuzat, chiar cu o zi înainte de nuntă?