Partea a 2-a – Continuarea poveștii
L-am privit fără să-mi iau ochii de la el.
— Chiar trebuie să-l beau acum?
Pentru prima dată în șase ani, Adrian nu mi-a răspuns imediat. A zâmbit, dar zâmbetul lui nu mai avea căldura pe care o cunoșteam.
— Se răcește, a spus încet. Știi că îți place cât este încă cald.
Am dus paharul la buze fără să beau. L-am lăsat apoi pe noptieră.
— Îl termin peste câteva minute.
A rămas nemișcat.
— Margareta…
— Sunt obosită.
După câteva clipe de tăcere, a dat din cap și a stins veioza.
— Bine. Noapte bună, soția mea mică.
L-am auzit respirând tot mai rar. Când am fost sigură că doarme, am luat paharul și l-am pus deoparte.
Două zile mai târziu, rezultatul analizelor era în mâinile mele.
Nu-mi amintesc drumul până acasă. Îmi amintesc doar că am rămas minute întregi în mașină, privind foaia aceea pe care scria negru pe alb că în probă existau urme ale unui sedativ.
Șase ani.
Șase ani în care crezusem că oboseala, amețeala și serile în care adormeam imediat făceau parte din îmbătrânire.
Toată după-amiaza am stat în sufragerie, cu analiza pe masă.
La ora șapte s-a auzit cheia în ușă.
— Margareta? Am venit!
A intrat zâmbind și ținea în mână un buchet de bujori.
— M-am gândit că…
S-a oprit când m-a văzut.
— Ce s-a întâmplat?
Am împins încet foaia spre el.
— Citește.
A lăsat florile pe canapea.
A luat hârtia.
Am văzut cum îi dispare culoarea din obraji.
A citit până la capăt fără să spună un cuvânt.
— De unde ai analiza asta?
— Din paharul pe care mi l-ai adus în seara aceea.
Și-a închis ochii pentru o clipă.
— Margareta…
— Nu. Acum vorbești doar tu. Și să nu mă minți.
A rămas câteva secunde nemișcat.
— N-am vrut niciodată să-ți fac rău.
— Atunci de ce ai făcut-o?
— După moartea lui Radu nu mai dormeai. Te trezeai speriată în fiecare noapte. Plângeai. Te consumai.
— Și?
— Am vrut doar să te liniștești.
— O săptămână? O lună? Dar au trecut șase ani, Adrian!
Vocea mea a răsunat în toată casa.
— Șase ani în care ai hotărât în locul meu ce intră în corpul meu!
El și-a dus mâinile la față.
— La început am crezut că este ceva temporar. Apoi mi s-a părut că ești mai bine. Zâmbeai din nou. Râdeai. Mi-a fost teamă că, dacă renunț, vei suferi iar.
Am izbucnit într-un râs amar.
— Așa ți-ai spus tu?
M-am ridicat și am început să mă plimb prin cameră.
Dintr-odată, amintirile veneau una după alta.
Serile în care adormeam înainte să termin un film.
Diminețile în care mă trezeam amețită.
Zilele în care uitam unde îmi lăsam ochelarii și mă gândeam că încep să îmbătrânesc.
Chiar și momentele în care îi spuneam râzând:
— Cred că memoria începe să mă lase.
Iar el mă mângâia pe obraz și îmi răspundea:
— E normal, iubito.
Am simțit cum mi se strânge inima.
— De câte ori m-ai făcut să cred că problema era la mine?
Adrian nu răspundea.
— Uită-te la mine!
Și-a ridicat încet privirea.
Avea ochii plini de lacrimi.
— Îmi pare rău.
— Nu asta te-am întrebat.
Tăcerea lui a fost răspunsul.
M-am apropiat de bibliotecă și am luat albumul nostru de fotografii.
Prima vacanță la mare.
Ziua în care împlinisem cincizeci și șase de ani.
Crăciunul petrecut la Brașov.
În fiecare fotografie zâmbeam.
Dar acum nu mai puteam privi niciuna la fel.
— Când mă uit la pozele astea, nu mai știu ce a fost adevărat și ce a fost construit pe o minciună.
Adrian a făcut un pas spre mine.
— Te iubesc.
Am ridicat mâna, oprindu-l.
— Nu.
Vocea îmi era calmă.
Mult prea calmă.
— Iubirea începe cu încredere.
Și se termină în clipa în care alegi în locul celuilalt.
L-am privit lung.
— Toți mi-au spus că vei veni după banii mei.
A zâmbit trist.
— N-am vrut niciodată averea ta.
— Știi ceva?
Am oftat adânc.
— Astăzi nici nu mă mai interesează dacă spuneau adevărul sau nu.
Mă interesează altceva.
Că omul pe care l-am iubit mai mult decât pe mine a crezut că are dreptul să-mi ascundă adevărul ani la rând.
Am mers în dormitor și am deschis șifonierul.
I-am scos valiza și am așezat-o în fața lui.
— Ce înseamnă asta?
— În seara asta pleci.
— Margareta…
— Nu pentru că te urăsc.
Lacrimile mi-au umplut ochii.
— Ci pentru că, dacă mai rămâi aici, n-o să mai știu niciodată dacă ceea ce faci este din iubire… sau din dorința de a mă controla.
A rămas nemișcat câteva clipe.
Apoi a înțeles că nu mai era nimic de spus.
Și-a pus câteva haine în valiză fără să scoată un cuvânt.
Când a ajuns în dreptul ușii, s-a întors.
— O să mă ierți vreodată?
Am simțit un nod în gât.
— Nu știu.
Dar știu sigur un lucru.
Nu voi mai trăi niciodată cu teama că omul care îmi spune „te iubesc” ascunde un secret în paharul pe care mi-l întinde.
Ușa s-a închis încet în urma lui.
Am rămas singură în bucătărie.
Am luat un pahar curat și l-am umplut cu apă rece de la robinet.
Am băut încet, până la ultima picătură.
Era doar apă.
Și, pentru prima dată după mulți ani, aveam certitudinea că fiecare alegere îmi aparținea din nou.