Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Doina a clipit.
— Ce vrei să faci cu el?
— Dă-mi-l, a repetat Petre.
Pentru prima dată în seara aceea, zâmbetul i-a dispărut.
— Petre…
— Doina.
I-a întins colierul.
Petre l-a ținut câteva secunde în palmă.
— L-ai făcut la comandă?
— Da. Și?
— Cât timp ți-a luat?
— Câteva săptămâni. De ce mă interoghezi?
Petre a dat încet din cap.
— Deci ai avut câteva săptămâni să te gândești la asta.
Doina s-a încruntat.
— Nu începe și tu.
Petre s-a uitat spre foarfeca pe care Mihai o folosise mai devreme pentru panglica de la cutia tortului.
A luat-o.
— Tată? a spus Mihai.
— Lasă-mă pe mine.
Doina s-a ridicat.
— Petre, nu.
El a tăiat șnurul.
Biberoanele și suzetele minuscule s-au împrăștiat pe masă. Una dintre zornăitorile de plastic a căzut lângă tort.
— Ce faci?! a izbucnit Doina.
Petre a pus foarfeca jos.
— Pun capăt glumei.
— Ești nebun? Am dat bani pe el!
Petre a privit-o.
— Asta te deranjează?
Doina n-a răspuns.
Mihai se uita când la tatăl lui, când la colierul distrus.
— Tată, ce se întâmplă?
Petre a rămas câteva secunde tăcut.
— Știam de colier.
Mihai s-a oprit.
— Cum adică știai?
Doina s-a întors spre soțul ei.
— Petre, nu.
— Mi l-a arătat acum câteva zile.
M-am uitat la el.
— Îl văzuseși?
— Da.
— Și știai că urma să mi-l dea?
— Nu.
Doina a râs nervos.
— Acum o să mă transformi într-un monstru?
Petre a ignorat-o.
— Când mi l-a arătat, râdea. I-am spus că este crud. I-am spus să-l dea înapoi.
Mihai s-a uitat la mama lui.
— Și ce a spus?
Petre și-a coborât privirea.
— Mi-a promis că nu i-l va da Irinei.
Nimeni n-a mai vorbit.
M-am uitat la Doina.
— Mi-ai promis că nu mi-l dai?
— Da, dar după aceea m-am mai gândit.
— La ce?
— La cât de ridicolă a devenit situația asta.
Mihai a făcut un pas spre ea.
— Ce situație?
— Toată familia calcă pe coji de ouă! Nimeni nu mai poate spune nimic despre copii. Dacă cineva rămâne însărcinată, toată lumea se uită imediat la Irina. Dacă fac o glumă, sunt eu monstrul.
— Pentru că știi prin ce a trecut, a spus Mihai.
— Tocmai pentru că știu!
Doina a arătat spre bucățile colierului.
— M-am gândit că dacă am putea râde o dată despre asta, poate subiectul n-ar mai avea atâta putere.
M-am uitat la ea.
În sfârșit înțelegeam de ce glumele ei nu se opriseră nici după ce Mihai îi ceruse de atâtea ori.
— Nu ai făcut asta ca să-mi fie mie mai ușor.
— Ba da.
— Nu.
Am arătat spre biberoanele minuscule de pe masă.
— Te-ai săturat să te simți incomod în jurul meu. Ai vrut ca eu să râd, ca tu să nu mai trebuiască să te gândești dacă mă rănești.
— Nu este adevărat.
— Știai că mă va răni. Petre ți-a spus.
A tăcut.
— Și i-ai promis că nu mi-l dai.
Doina și-a luat geanta.
— Tot cred că reacționați exagerat.
Mihai a ridicat cutia de catifea de pe masă.
— Pleacă.
— Mihai…
— Acum.
— Sunt mama ta.
— Știu. Și Irina este soția mea.
Doina s-a uitat spre Petre.
— Spune-i ceva.
Ani întregi, acela fusese momentul în care socrul meu intervenea.
Nu ca s-o contrazică.
Ca s-o salveze.
De data aceasta Petre s-a ridicat.
— Du-te și așteaptă-mă în mașină.
Doina l-a privit neîncrezătoare.
— Și tu le ții partea?
— Nu este vorba despre tabere. Este vorba despre ce ai făcut.
A plecat furioasă.
Mihai a închis ușa după ea.
Petre însă a rămas.
A început să adune bucățile colierului de pe masă și de pe podea.
M-am aplecat să-l ajut.
— Lasă, Irina. Le strâng eu.
După ce a găsit ultima suzetă de plastic, s-a așezat în fața mea.
— Îmi pare rău.
— Nu trebuie să-ți ceri scuze pentru ea.
— Nu pentru ea îmi cer.
Mihai s-a uitat spre tatăl lui.
Petre și-a împreunat mâinile.
— Ani de zile am spus “așa este Doina”. De fiecare dată când făcea ceva urât, încercam să calmez lucrurile. Credeam că păstrez pacea.
A privit spre bucățile colierului.
— Dar n-am păstrat nicio pace. Doar îi puneam pe ceilalți să suporte pagubele ca să nu trebuiască eu să mă cert cu ea.
Nu m-am așteptat ca tocmai acele cuvinte să mă facă să plâng.
Nu pentru că reparau seara.
Nu o reparau.
Dar pentru prima dată cineva din familia lui Mihai nu-mi cerea să ignor o jignire ca să fie liniște.
În săptămânile următoare, Mihai a refuzat să revenim la vechile vizite de familie ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
Doina nu m-a contactat o perioadă.
Când a făcut-o, n-a început bine.
— Presupun că îți datorez niște scuze.
— Da.
A urmat o tăcere lungă.
Apoi a spus:
— Îmi pare rău.
Am acceptat scuzele.
Nu am acceptat însă să revenim la relația de dinainte.
Eu și Mihai am rămas împreună, iar el a păstrat aceeași limită cu mama lui: infertilitatea mea și tratamentele noastre nu mai erau material pentru glumele ei.
Petre n-a mai intervenit niciodată ca să-i explice altcuiva că “așa este Doina”.
Iar colierul nu a mai fost reparat.
În seara aceea, Petre nu distrusese doar un cadou crud.
Pentru prima dată, refuzase să mai numească tăcerea “pace”.