Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Nu eu te fac de râs, Andrei.
Am împins pixul înapoi spre mama lui.
— Voi ați pregătit niște acte despre salariul și apartamentul meu și ați ales nunta ca moment în care să-mi cereți să le semnez.
Elisabeta și-a pierdut zâmbetul.
— Nu dramatiza. Nimeni nu-ți ia nimic.
— Atunci de ce trebuie să semnez?
— Pentru că într-o familie trebuie să existe ordine.
— Ordine pentru cine?
Andrei s-a apropiat de mine.
— Raluca, putem discuta după.
— Nu. Vreau să discutăm acum, pentru că voi ați început discuția acum.
M-am uitat la el.
— Apartamentul bunicii mele. De ce ai insistat atât să-l vând?
— Am vorbit de o sută de ori despre asta. Vrem o casă.
— Și de ce casa trebuia trecută numai pe numele tău?
— Pentru credit.
— Asta mi-ai spus. Dar mama ta tocmai a anunțat că toate proprietățile trebuie să fie pe numele tău. Care dintre voi a avut ideea?
Elisabeta a intervenit:
— Nu contează cine a avut-o. Contează că este cea mai sigură variantă.
— Pentru mine nu este.
Andrei și-a coborât vocea.
— Ai de gând să distrugi nunta pentru niște hârtii?
— Sunt hârtii despre salariul și casa mea.
— Casa noastră.
— Apartamentul este moștenit de mine.
— Și după căsătorie tot împreună trăim!
— Atunci de ce trebuie să dispară numele meu?
N-a răspuns.
Elisabeta a închis mapa cu o mișcare nervoasă.
— Andrei, explică-i odată.
M-am uitat de la ea la el.
— Da, Andrei. Explică-mi.
A tăcut câteva secunde.
Apoi a spus:
— Am găsit deja o casă.
— Ce?
— Casa despre care ți-am vorbit.
— Mi-ai arătat trei case.
— Una dintre ele. Cea din nordul Bucureștiului.
— Ce înseamnă “ai găsit-o”?
Elisabeta a intervenit:
— Înseamnă că am început demersurile.
Am întors capul spre ea.
— Cine este “am”?
— Eu și Andrei.
— Fără mine.
— Tu oricum urma să vinzi apartamentul.
— Am spus că mă gândesc.
Andrei a ridicat vocea:
— Raluca, nu schimba acum povestea. Știai că vrem să ne mutăm!
— Știam că discutăm despre o posibilitate. Nu știam că voi faceți planuri cu banii mei.
— Nu sunt doar banii tăi. Suntem căsătoriți.
— De câteva ore.
Tatăl meu se ridicase între timp de la masă, dar nu s-a apropiat.
M-a lăsat să vorbesc.
— Cât de departe ați mers?
Andrei a tăcut.
— Cât de departe?
— Am făcut niște calcule.
— Ce calcule?
— Pentru credit.
— Bazate pe ce bani?
Privirea lui s-a dus spre mama lui.
Asta mi-a fost suficient.
— Pe banii din apartamentul meu.
— Raluca…
— Da sau nu?
— Da.
În jurul nostru nu se mai auzea aproape nimic.
— Și eu când trebuia să aflu?
— După luna de miere urma să rezolvăm tot.
— Adică să vând apartamentul.
— Da.
— Și dacă nu-l vând?
Andrei a rămas nemișcat.
Elisabeta s-a încruntat.
— Nu are sens să refuzi doar ca să demonstrezi ceva.
— Nu demonstrez nimic. Vă spun că apartamentul meu nu se vinde.
Andrei s-a făcut palid.
— Cum adică nu se vinde?
— Exact așa.
— Raluca, avem nevoie de banii ăia.
Nu m-a întrebat dacă mai voiam să fiu căsătorită cu el.
Nu m-a întrebat ce putea face ca să repare ce se întâmplase.
Prima lui întrebare a fost despre bani.
— Pentru ce aveți nevoie de ei?
— Pentru avans și pentru primele cheltuieli.
— “Aveți”?
— Știi ce vreau să spun.
— Da. Încep să știu.
Mi-am privit verigheta.
Nu am făcut niciun discurs.
Am scos-o și am pus-o în fața lui.
— Raluca, nu face asta.
— Tu ai făcut-o înainte să înceapă nunta.
— Putem rezolva.
— Nu. Putem doar să încheiem.
Elisabeta s-a ridicat.
— Pentru atât renunți la soțul tău?
— Nu renunț la el pentru niște acte. Plec pentru că soțul meu și mama lui au făcut planuri cu salariul și proprietatea mea, apoi au așteptat nunta ca să-mi spună care este locul meu.
Andrei a încercat să-mi prindă brațul.
M-am retras.
Tatăl meu s-a apropiat atunci.
— Raluca, mergem?
— Da.
Am plecat de la petrecerea mea de nuntă împreună cu el.
Andrei m-a sunat încontinuu în seara aceea.
Mai întâi a fost furios.
Apoi a spus că mama lui exagerase.
După aceea a susținut că regulile fuseseră doar niște “principii”, nu ceva obligatoriu.
Dar când l-am întrebat din nou dacă făcuse planurile pentru casa nouă bazându-se pe vânzarea apartamentului meu, răspunsul nu s-a schimbat.
Da.
Știa.
Acceptase.
Și ascunsese totul până după căsătorie.
Andrei locuise înainte de nuntă în apartamentul meu, dar în seara aceea nu s-a mai întors acolo.
Lucrurile lui au fost strânse și i-au fost predate în zilele următoare.
Casa pe care o plănuise împreună cu Elisabeta nu a mai fost cumpărată. Fără banii din apartamentul meu, calculele lor nu mai ieșeau.
Eu nu mi-am vândut locuința.
La scurt timp am început procedurile pentru desfacerea căsătoriei.
Andrei a încercat de mai multe ori să mă convingă că luasem o decizie prea mare într-un moment de furie.
Dar nu discursul Elisabetei pusese capăt căsniciei.
Nici cele trei reguli.
Nici măcar mapa pregătită.
Pentru mine, momentul decisiv fusese mult mai simplu.
Îl întrebasem pe bărbatul cu care tocmai mă căsătorisem dacă știa ce pregătise mama lui.
Iar el îmi răspunsese:
“Da.”
Căsnicia noastră s-a încheiat.
Apartamentul bunicii a rămas al meu.
Salariul meu a continuat să intre în contul meu.
Iar casa în care familia lui își făcuse deja planuri să trăiască din banii mei nu a existat niciodată.