Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Andrei s-a uitat la mine.
— Ce regulă?
— Tu inviți pe cine vrei, mama ta decide cum funcționează casa, iar eu gătesc, spăl și servesc.
— Iar exagerezi.
— Atunci ocupă-te tu de musafirii tăi.
Am luat geanta și m-am dus în dormitor.
În urma mea am auzit vocea Cristinei:
— Andrei, o lași să facă așa ceva în fața familiei?
— Elena!
A venit după mine.
— Ce faci?
— Mă schimb.
— Și mâncarea?
— Este în frigider.
— Atunci încălzește-o!
— Nu.
A rămas în ușă.
— Cum adică nu?
— Exact așa. Tu ai invitat oamenii. Tu îi servești.
— Am muncit și eu azi.
— Și eu.
— Dar tu ai pregătit mâncarea.
— Pentru noi, pentru mai multe zile. Nu pentru o masă organizată fără să știu.
— Sunt rudele mele!
— Atunci cu atât mai mult ar trebui să te bucuri să te ocupi de ele.
Fața i s-a schimbat.
— Elena, nu mă pune într-o situație penibilă.
— Tu te-ai pus singur.
M-am schimbat și am ieșit din dormitor.
Nu m-am întors în bucătărie.
Andrei a încălzit mâncarea.
A pus farfuriile.
A strâns masa.
Cristina l-a urmărit tot timpul de parcă asistase la o nedreptate istorică.
După plecarea rudelor, a venit direct la mine.
— Nu mi-aș fi imaginat că poți să-ți umilești soțul așa.
— Pentru că și-a încălzit singur o cratiță?
— Un bărbat nu trebuie pus să servească musafirii când are soție.
— Atunci data viitoare îi invit eu și îi servește el.
— Elena!
Andrei a intrat în sufragerie.
— Ajunge.
Pentru o clipă am crezut că îi vorbește mamei lui.
Apoi s-a uitat la mine.
— Nu mai vreau asemenea scene cât timp mama stă aici.
— Nici eu.
— Atunci comportă-te normal.
— Perfect. Începem chiar acum.
M-am ridicat.
— Mama ta nu mai doarme în dormitorul nostru.
Cristina a izbucnit:
— Poftim?
— Avem o a doua cameră.
Andrei a râs.
— Camera aia e șantier.
— Știu. De trei ani.
— Nu poate sta mama acolo.
— Atunci termin-o.
— În două zile?
— Ai avut trei ani.
— Elena, fii serioasă.
— Sunt foarte serioasă. Dacă mama ta rămâne aici două luni, nu dorm două luni pe canapea.
Cristina și-a strâns cardiganul pe lângă corp.
— Eu pot să plec dacă sunt o povară atât de mare.
Andrei s-a întors imediat spre ea.
— Nu pleci nicăieri.
Apoi spre mine:
— Vezi ce faci?
— Da. Îți spun că mama ta este binevenită dacă găsim o soluție care nu mă scoate pe mine din propriul dormitor.
— Și unde vrei s-o pun?
— În camera pe care ai promis că o termini.
— N-am bani acum pentru toate materialele.
— Atunci muncești cu ce avem și cumpărăm strictul necesar. Dar de data asta te ocupi tu.
— “Te ocupi tu”, a repetat Cristina. Frumos. Parcă nu mai sunteți căsătoriți.
— Tocmai pentru că suntem căsătoriți, nu poate unul să decidă și celălalt să execute.
Andrei a început să-mi explice iar despre familie, respect și sacrificiu.
L-am lăsat să termine.
Apoi l-am întrebat:
— Cât ai pus luna trecută pentru rata apartamentului?
A tăcut.
— Ce legătură are?
— Cât?
Mi-a spus suma.
Era mai puțin de o treime.
— Iar utilitățile?
— Elena…
— Cumpărăturile?
Cristina s-a ridicat.
— Acum îi scoți ochii cu banii?
— Nu. Încerc să înțeleg ceva. Eu plătesc cea mai mare parte din rată și cheltuieli, lucrez toată ziua, gătesc și fac curat. Iar în casa asta tot tu hotărăști cine vine, unde doarme și ce trebuie să fac eu pentru el.
Andrei s-a înroșit.
— Eu câștig cât pot.
— Nu ți-am reproșat niciodată cât câștigi.
— Exact asta faci acum.
— Nu. Îți reproșez că vrei autoritatea unui om care “conduce casa”, dar responsabilitățile le împarți numai când îți convine.
Cristina a intervenit:
— În familia noastră bărbatul a fost întotdeauna capul casei.
M-am uitat la ea.
— Atunci fiul dumneavoastră poate începe prin a termina camera pe care o renovează de trei ani.
Andrei n-a acceptat în seara aceea.
Nici a doua zi.
A spus că îl pun să aleagă între mine și mama lui.
I-am repetat că nu îi cerusem să aleagă.
Cristina putea rămâne.
Dar dormitorul nostru rămânea al nostru, iar eu nu deveneam menajera ei.
În plus, cât timp mama lui locuia cu noi, Andrei urma să se ocupe împreună cu ea de cumpărături, mese și curățenie.
— Este mama ta, i-am spus. Dacă are nevoie de ajutor, ajut-o. Nu-mi transfera mie automat responsabilitatea.
În a treia zi, când a înțeles că nu mă răzgândesc, Andrei a intrat în camera neterminată.
Nu pentru că devenise brusc alt om.
Ci pentru că alternativa era simplă: ori găsea o soluție decentă pentru mama lui, ori eu plecam pentru perioada în care ea rămânea acolo.
A cumpărat ce mai lipsea.
A reparat peretele neterminat.
A montat corpurile de mobilier care stătuseră în cutii.
În weekend a terminat camera suficient cât să poată fi locuită.
Cristina s-a mutat din dormitorul nostru.
Nu i-a plăcut.
— La vârsta mea meritam și eu puțin confort.
— Și Elena îl merită, i-a spus Andrei.
A fost prima dată când l-am auzit spunând asta fără să-l împing eu de la spate.
Dar lucrurile nu s-au rezolvat într-o singură propoziție.
Cristina a continuat să comenteze.
Când nu-i convenea mâncarea, îi spunea lui Andrei.
Când voia ceva de la magazin, îl trimitea pe el.
Când își invita o rudă, îl întreba pe el dacă poate.
Iar Andrei a descoperit repede cât de ușor fusese pentru el să-mi spună mie “ocupă-te”, cât timp nu trebuia să se ocupe el.
După aproape o lună, lucrările din blocul Cristinei s-au terminat.
În dimineața în care și-a făcut bagajele, s-a uitat spre mine.
— Tot cred că într-o căsnicie femeia trebuie să mai lase de la ea.
— Și bărbatul?
N-a răspuns.
Andrei a dus valizele la mașină.
După ce s-a întors, s-a uitat spre camera în care dormise mama lui.
— Măcar am terminat-o.
— După trei ani.
— Da.
A zâmbit puțin.
Eu nu am zâmbit.
— Andrei, camera nu era problema.
Știa.
În săptămânile următoare am păstrat regulile pe care le stabilisem.
Nu i-am mai strâns farfuria.
Nu i-am mai adunat hainele.
Cumpărăturile și curățenia au devenit responsabilități împărțite, nu “ajutorul” lui pentru mine.
Iar când voia să invite pe cineva, mă întreba înainte.
Căsnicia noastră a continuat.
Cristina a continuat să fie mama lui și să aibă opinii despre aproape orice.
Dar n-a mai avut cheia deciziilor din casa noastră.
Iar Andrei n-a mai rostit niciodată în fața mea că “mama este sacră, iar soția trebuie să îndure”.
Nu pentru că încetase să-și iubească mama.
Ci pentru că, în sfârșit, înțelesese că a fi fiu nu îi dădea dreptul să decidă singur ce trebuie să suporte soția lui.