Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Nu, am spus. Tocmai de asta te întreb.
Andrei și-a ridicat geanta.
— N-am chef de jocuri.
— Nici eu. Apartamentul nu este al tău.
S-a oprit.
— Poftim?
— Apartamentul este al meu.
A râs.
— Oana, locuiesc aici de zece ani.
— Știu.
— Am contribuit la casa asta.
— La cheltuielile unei căsnicii în care ai locuit și tu. Dar apartamentul l-am cumpărat înainte să ne căsătorim, din banii rămași după ce am vândut locuința moștenită de la bunica mea.
Zâmbetul i-a dispărut.
— Și?
— Și actele sunt clare.
— Nu-mi spune mie povești cu acte. Zece ani am băgat bani aici.
— Dacă ai pretenții, le discutăm legal. Dar nu iei apartamentul pentru că ai decis tu, într-o seară, că pleci cu el la Cristina.
A pus geanta jos.
— Bine. Atunci mașina.
— Nici mașina.
— Oana, mașina o conduc eu de trei ani!
— Faptul că o conduci nu înseamnă că este a ta.
— Am plătit și eu pentru ea.
— Nu ai plătit-o tu.
Andrei s-a uitat lung la mine.
— Ai pregătit toate astea?
— Nu. Pur și simplu știu ce am cumpărat și ce am semnat.
— Foarte convenabil.
— Pentru cine?
— Pentru tine! Eu plec după zece ani și tu îmi spui că nu am nimic?
— Tu ai venit aici spunându-mi că pleci la femeia care este însărcinată cu copilul tău și că iei două bunuri despre care nici măcar nu te-ai obosit să verifici dacă îți aparțin.
A ridicat vocea.
— Am contribuit zece ani la căsnicia asta!
— Și eu.
— Am plătit facturi!
— Și eu.
— Am renovat apartamentul!
— Atunci, dacă există ceva de stabilit între noi, se stabilește corect. Nu pleci în seara asta cu proprietatea mea pentru că ai un copil pe drum.
— Exact! Am un copil pe drum!
Pentru prima dată a spus-o ca pe un argument.
— Cristina are nevoie de stabilitate. Copilul meu are nevoie de o casă.
— Atunci va trebui să le asiguri una.
— Cu ce?
— Asta trebuia să te întrebi înainte să le promiți apartamentul meu.
A rămas tăcut.
Replica lui următoare mi-a confirmat că exact asta făcuse.
— Nu i-am promis apartamentul.
— Ce i-ai spus?
— Că o să rezolv.
— Cum?
— Nu contează.
— Ba cred că acum contează foarte mult.
Andrei s-a plimbat până la fereastră și înapoi.
— Cristina știe că lucrurile dintre noi s-au terminat.
— De când?
— De ceva vreme.
— Interesant. Eu am aflat în seara asta.
— Nu mai mergea între noi, Oana.
— Atunci puteai să-mi spui înainte să faci un copil cu altcineva.
— Nu s-a întâmplat așa.
— Cum s-a întâmplat?
— Nu mai contează!
— Pentru tine poate.
A luat geanta din nou.
— Plec. Dar discuția despre bunuri nu s-a terminat.
— Sunt de acord.
S-a uitat surprins la mine.
— O vom purta cum trebuie. Cu actele în față și, dacă este nevoie, prin avocați.
— Crezi că mă sperii?
— Nu încerc.
— O să cer tot ce mi se cuvine.
— Și eu.
A rămas câteva secunde în hol.
Apoi a spus:
— O să regreți că faci asta atât de urât.
M-am uitat la geanta lui.
— Andrei, tu tocmai mi-ai spus că ai o femeie însărcinată și ai venit să-mi iei casa și mașina. Nu eu am ales seara asta.
A plecat.
Dar conflictul n-a rămas în hol.
În următoarele zile, Andrei a trecut de la siguranță la furie.
Mi-a trimis liste cu lucrurile pe care susținea că le plătise în cei zece ani de căsnicie.
Renovări.
Mobilă.
Electrocasnice.
Facturi.
Mi-a spus că nu acceptă să plece “cu două cămăși într-o geantă” după un deceniu împreună.
Nu i-am spus că nu are dreptul să ceară nimic.
I-am spus că nu va lua nimic doar pentru că a decis singur că îi aparține.
Am strâns documentele și am discutat cu un avocat.
Situația apartamentului era clară: fusese cumpărat de mine înaintea căsătoriei, din banii mei.
Pentru celelalte cheltuieli și bunuri comune urma să existe o separare normală, bazată pe acte și contribuții reale.
Exact lucrul pe care Andrei nu îl voia.
El voia apartamentul.
Și voia mașina.
Pentru că acestea făceau noua lui viață mult mai ușoară.
Când a venit după restul hainelor, era mult mai puțin sigur pe el.
— Cristina mă întreabă unde o să stăm.
— Și ce i-ai spus?
— Că rezolv.
— Din nou.
— Nu trebuie să fii cinică.
— Nu sunt.
A pus câteva cămăși într-o geantă.
— E însărcinată, Oana.
— Știu.
— Nu pot să o mut dintr-o chirie în alta cu un copil.
— Atunci găsește o soluție.
S-a întors spre mine.
— Chiar nu simți nimic?
— Ba da.
— Nu pare.
— Faptul că nu țip nu înseamnă că nu simt.
— Zece ani…
— Știu câți au fost.
A tras fermoarul genții.
— Dacă nu era copilul, poate lucrurile ar fi fost altfel.
— Copilul nu a făcut nimic, Andrei.
A rămas nemișcat.
— Alegerile tale au făcut.
A plecat cu hainele.
De data aceea nu mi-a mai cerut cheia mașinii.
Separarea a devenit divorț.
Andrei a încercat să obțină ceea ce considera că i se cuvine din bunurile și cheltuielile comune, iar lucrurile au fost rezolvate pe baza documentelor și a contribuțiilor reale.
Nu a primit apartamentul.
Nu a plecat nici cu mașina mea.
A primit ceea ce îi revenea din lucrurile pe care le dobândiserăm efectiv împreună.
Atât.
S-a mutat cu Cristina într-o locuință închiriată.
Nu am cunoscut-o și nici nu am încercat.
Câteva luni mai târziu, divorțul nostru era încheiat.
Eu am rămas în apartamentul meu.
Într-o seară, în timp ce strângeam bucătăria, am găsit prosopul pe care îl avusesem în mână când Andrei îmi spusese:
“Cristina e însărcinată. Cu mine.”
Nu mai conta.
Nu pentru că zece ani dispăruseră.
Ci pentru că, în sfârșit, era foarte clar ce rămăsese după ei.
Căsnicia se terminase.
Andrei își alesese noua viață.
Iar eu nu trebuia să i-o mobilez cu lucrurile mele.