Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas în hol.
— Zece mii? s-a auzit vocea lui Radu prin telefon, suficient de tare încât să disting câteva cuvinte.
Gabriel a râs.
— Ce mare lucru? Îi spun că e pentru sănătate. Adriana când aude de sănătate scoate cardul.
Atunci am intrat în sufragerie.
Gabriel m-a văzut și a coborât încet telefonul.
— Te sun eu, Radu.
A închis.
— Ce faci acasă?
Mi-am lăsat geanta lângă ușă.
— Ce model?
— Ce?
— Fotoliul de masaj. Cel de zece mii de lei.
Pentru câteva secunde n-a spus nimic.
— Ai ascultat conversația mea?
— Am intrat în propria casă.
— Vorbeam cu Radu. Glumeam.
— Despre ce? Despre depresie? Despre faptul că mă duci de nas? Sau despre faptul că sunt prea bătrână ca să plec?
S-a ridicat de pe canapea.
— Bărbații mai vorbesc prostii între ei.
— Cinci ani, Gabriel.
— Ce cinci ani?
— Cinci ani în care am crezut că te ajut să treci printr-o perioadă proastă.
— Și m-ai ajutat. Asta face un soț pentru celălalt.
— Tu tocmai i-ai spus lui Radu că perioada proastă este o poveste pe care mi-o vinzi ca să nu muncești.
— Nu am spus asta.
— Am stat în hol și te-am ascultat.
Și-a trecut mâna prin păr.
— Bine. Am exagerat. Ce vrei să fac acum, să mă pun în genunchi?
— Nu.
— Atunci termină cu interogatoriul.
S-a întors spre canapea.
— Gabriel.
— Ce?
— De astăzi nu mai ai acces la cardul meu.
S-a întors imediat.
— Poftim?
— Și nu mai plătesc cheltuielile tale personale.
— Suntem căsătoriți.
— Știu.
— Banii tăi sunt și pentru casa asta.
— Facturile casei le voi plăti. Mâncarea mea o voi cumpăra. Dar abonamentele tale, comenzile tale, hainele tale și orice altceva vrei pentru confortul tău le plătești singur.
A râs.
— Cu ce?
— Exact.
Atunci a înțeles că nu glumeam.
— Adriana, nu poți să mă lași fără bani de pe o zi pe alta.
— De ce nu?
— Pentru că n-am venit!
— Ai patruzeci și opt de ani.
— Și ce vrei să fac? Să mă duc mâine să car cutii pentru salariul minim?
— Vreau să te întreții.
Fața i s-a schimbat.
— După cinci ani îți vine ideea asta?
— După cinci ani am aflat că nu te-am susținut. M-ai folosit.
— Nu dramatiza.
A început să se plimbe prin cameră.
— Și dacă refuz?
— Ce să refuzi?
— Să accept regulile tale.
— Atunci nu mai locuim împreună.
A râs din nou, dar de data asta râsul nu mai suna la fel.
— Și unde o să pleci tu?
— Eu nu plec.
S-a oprit.
— Cum adică?
— Apartamentul este al meu.
— Suntem căsătoriți.
— Apartamentul l-am primit de la bunica mea înainte să ne căsătorim.
— Și ce? Am stat aici atâția ani!
— Da.
— Am drepturi.
— Dacă tu crezi asta, discutăm prin avocați. Dar nu mă vei speria cu amenințarea că mă lași fără casa mea.
Gabriel și-a luat telefonul.
— O sun pe mama.
— Sun-o.
Viorica a ajuns în mai puțin de o oră.
A intrat cu cheia ei, ca de obicei.
— Ce aud eu aici?
— Că fiul dumneavoastră nu mai vrea să fie întreținut de mine.
— N-am spus asta! a izbucnit Gabriel.
— Ba exact asta discutăm.
Viorica și-a lăsat geanta pe hol.
— Adriana, nu iei o decizie de asemenea importanță după o glumă între doi bărbați.
— Nu gluma este problema.
— Atunci ce?
— Faptul că Gabriel mi-a spus cinci ani că încearcă să-și găsească locul, iar astăzi l-am auzit explicând cât de bine funcționează minciuna.
— Fiul meu nu minte!
M-am uitat la Gabriel.
— Spune-i.
— Ce?
— Spune-i mamei tale că ai zis că mă ții cu povestea depresiei ca să continui să muncesc pentru amândoi.
— Am exagerat.
— Spune-i și de fotoliul de zece mii.
Viorica s-a întors spre el.
— Ce fotoliu?
Gabriel s-a enervat.
— Nu mai contează fotoliul!
— Pentru mine contează, am spus. Pentru că mâine urma să-l plătesc eu.
Viorica a tăcut câteva secunde.
Apoi a venit exact replica la care mă așteptam.
— Bine. A greșit. Dar nu arunci un bărbat în stradă pentru atât.
— Nu pentru atât. Pentru cinci ani.
— Și unde să se ducă?
— Este adult.
— Nu are serviciu!
— Știu foarte bine.
Gabriel a intervenit:
— Nu plec nicăieri.
— Atunci vom rezolva legal.
— Tu chiar vrei divorț?
— Da.
Pentru prima dată în toată discuția n-a mai avut nimic ironic de spus.
Viorica a început să explice că un om nu se schimbă peste noapte, că Gabriel are nevoie de timp și că, dacă îl presez, îi fac mai mult rău.
— A avut cinci ani, i-am spus.
Apoi m-am uitat spre ea.
— Și mai vreau ceva. Cheia.
— Ce cheie?
— Cheia apartamentului.
— Dar eu sunt mama lui Gabriel.
— Știu cine sunteți.
A ezitat.
— Dacă are nevoie de mine?
— Vă sună.
— Adriana…
Am întins mâna.
După câteva secunde, a scos cheia din geantă și mi-a pus-o în palmă.
Gabriel nu a plecat în seara aceea.
Nici eu nu am încercat să-l împing pe palier cu sacoșele în mână.
În zilele următoare și-a apărat poziția cu tot ce avea.
Mi-a spus că și el contribuise “emoțional” la căsnicie.
Că cinci ani fără serviciu nu însemnau că nu va lucra niciodată.
Că nu poți abandona un soț exact când îi este greu.
Că la 41 de ani voi regreta dacă rămân singură.
Ultima replică mi-a confirmat că discuția cu Radu nu fusese doar o glumă.
Am vorbit cu un avocat și am început demersurile pentru divorț.
Gabriel a înțeles că trebuia să-și găsească și venit, și alt loc unde să stea.
A încercat să amâne.
Apoi să negocieze.
Apoi să mă convingă că își va găsi serviciu dacă îi mai dau trei luni.
Nu i le-am dat.
Câteva săptămâni mai târziu s-a mutat temporar la Viorica.
Și, pentru că mama lui nu avea salariul meu și nici intenția de a-i finanța toate pretențiile, “căutarea de sine” s-a terminat mult mai repede decât mă așteptam.
Gabriel și-a găsit de lucru.
Nu ca director.
Nu într-un post “pe măsura potențialului său”.
Un serviciu normal, cu program și salariu.
Divorțul nostru a continuat.
Nu m-am răzgândit doar pentru că începuse, în sfârșit, să muncească.
Apartamentul a rămas al meu, iar Viorica nu a mai avut cheia.
Gabriel și-a plătit singur chiria, mâncarea și facturile.
Iar fotoliul de masaj de zece mii de lei nu l-am cumpărat niciodată.
Dacă îl mai voia, acum știa exact ce trebuia să facă pentru el:
să muncească.