Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 M-am uitat la el.
— Asta vrei să știi? Ce mai caut în familia ta?
— Nu răstălmăci.
— Sunt exact cuvintele tale.
— Pentru că m-am săturat, Elena. De fiecare dată când mama are nevoie de ceva, faci să pară că îți cere imposibilul.
— Și tu ce faci pentru ea?
— Este mama mea.
— Tocmai.
Andrei a tăcut.
Telefonul meu a vibrat în geantă.
Nu m-am uitat atunci la el.
Discuția s-a terminat cu Andrei spunând că nu mai are chef să vorbească și închizându-se în dormitor.
Mai târziu, când mi-am luat telefonul, am văzut un mesaj de la un număr necunoscut.
“Trebuie să vorbim.”
Am întrebat cine este.
Răspunsul a venit imediat.
“Mă numesc Adriana Alexandrescu. Îl cunosc pe soțul dumneavoastră. Cred că aveți dreptul să știți ceva.”
Ne-am întâlnit în aceeași după-amiază într-o cafenea.
Adriana avea în jur de treizeci de ani și a intrat direct în subiect.
— Lucrez în același domeniu cu Andrei. Acum câteva luni a început să-mi scrie.
Mi-a arătat conversațiile.
La început erau profesionale.
Apoi deveniseră personale.
Mă întreba pe mine dacă mama lui ajunsese la policlinică.
Pe Adriana o întreba ce carte citește, dacă a mâncat, cum i-a fost ziua.
— Când am înțeles unde se duce discuția, am oprit-o, mi-a spus ea. Nu s-a întâmplat nimic între noi.
— Atunci de ce m-ați căutat?
A ezitat.
— Pentru că mai este ceva.
A lăsat telefonul jos.
— Andrei caută un apartament.
— Pentru noi?
Adriana m-a privit.
— Nu cred.
Mi-a explicat că aflase întâmplător printr-un proiect comun. Andrei vizionase deja o locuință într-un cartier nou și discutase despre posibilitatea de a o cumpăra singur.
— Cine este agentul?
Mi-a spus numele.
Îl cunoșteam.
Nu personal.
Dar îl auzisem pe Silvia pomenindu-l de câteva ori.
Era un vechi cunoscut de-al ei.
Când m-am întors acasă, Andrei era în sufragerie.
— Unde ai fost?
— Te uiți la apartamente?
Fața i s-a schimbat.
— Ce?
— Apartamente. Pentru cumpărare.
N-a spus că nu este adevărat.
A întrebat:
— De unde știi?
Atât mi-a trebuit.
— Deci este adevărat.
— Elena, nu este ce crezi.
— Atunci spune-mi ce este.
S-a ridicat.
— M-am uitat la niște variante.
— Singur.
— Da.
— De cât timp?
— Nu știu. O lună, poate.
— Și când aveai de gând să-mi spui?
— Nu era nimic hotărât.
— Dar suficient de hotărât încât să mergi la vizionări.
— Voiam să știu ce opțiuni am.
— Pentru ce?
A oftat.
— Pentru cazul în care lucrurile dintre noi nu mai merg.
Am rămas cu ochii la el.
Cu câteva ore înainte mă întrebase ce mai caut în familia lui.
Acum aflam că el își pregătea deja ieșirea din ea.
— Mama ta știe?
A tăcut o secundă prea mult.
— Andrei.
— I-am spus.
— Ea ți-a dat agentul.
— Da.
— Deci voi doi discutați de o lună despre locul în care o să te muți după ce pleci de lângă mine.
— Nu formula așa.
— Cum să formulez?
— Mama a vrut să mă ajute. Atât.
— Mama ta are nevoie de mine sâmbătă dimineața pentru policlinică, dar după-amiaza te ajută să-ți pregătești viața fără mine.
— Nu are nicio legătură.
— Are toată legătura.
Andrei a ridicat vocea.
— Tocmai asta este problema cu tine! Totul devine o problemă. Mama îți cere un drum și faci o dramă. Eu mă uit la un apartament și faci o dramă.
— Tu te pregătești să pleci din căsnicie fără să-mi spui.
— Pentru că nu știu dacă mai vreau să trăiesc așa!
— Atunci trebuia să-mi spui asta. Nu să-mi ceri în continuare să-mi petrec weekendurile rezolvând problemele mamei tale în timp ce voi doi vă ocupați de mutarea ta.
— N-am cumpărat nimic!
— Încă.
A doua zi a venit Silvia.
N-am chemat-o eu.
A apărut cu Andrei.
— Elena, trebuie să vorbim ca niște oameni maturi.
— Despre apartamentul pe care îl caută fiul dumneavoastră?
A oftat.
— I-am dat doar un număr de telefon.
— Știați de ce îl caută.
— Andrei este copilul meu. Dacă vine la mine și îmi spune că nu este fericit, normal că îl ajut.
— Dar eu trebuia să vă duc ieri la policlinică.
Silvia s-a încruntat.
— Ce legătură are una cu alta?
— Pentru mine, foarte mare.
Andrei a intervenit:
— Iar începi.
— Nu. Termin.
S-au uitat amândoi la mine.
— Ani întregi mi-ați tratat timpul, mașina și weekendurile ca pe niște lucruri care vi se cuvin. Iar în timp ce eu trebuia să demonstrez că sunt suficient de devotată familiei voastre, voi doi pregăteați pe ascuns viața lui Andrei după mine.
Silvia și-a încrucișat brațele.
— Poate dacă erai mai apropiată de familie nu ajungea să se gândească la plecare.
Andrei n-a contrazis-o.
Asta a fost mai important decât orice spusese mama lui.
— Asta crezi și tu?
— Cred că amândoi avem partea noastră de vină.
— Nu te-am întrebat asta.
— Elena, ce vrei de la mine?
— Nimic.
— Cum adică?
— Dacă de o lună cauți unde să pleci, nu te mai opresc.
Andrei a râs nervos.
— Și gata? Opt ani se termină într-o conversație?
— Nu. Opt ani nu se termină astăzi. Astăzi doar am aflat că tu începuseși deja să-i termini fără mine.
Silvia a intervenit:
— Să nu iei decizii la nervi.
— Nu sunt nervoasă.
M-am uitat la Andrei.
— Apartamentul acesta este al meu. Îl aveam înainte să ne căsătorim. Ai timp să-ți găsești unde să stai, dar vreau să ne separăm.
— Elena…
— Ai vrut o variantă. Acum ai nevoie de ea.
Andrei n-a plecat în seara aceea.
Nici n-a devenit brusc rușinat.
În următoarele zile a încercat să mă convingă că nu făcuse nimic concret, că o vizionare nu înseamnă divorț și că mesajele către Adriana fuseseră “doar conversații”.
Silvia susținea că eu transformasem o perioadă proastă într-o despărțire definitivă.
Dar niciunul nu putea răspunde la întrebarea simplă:
De ce îmi cereau loialitate totală față de familia lor în timp ce pregăteau în secret ieșirea lui Andrei din căsnicie?
Am început demersurile pentru divorț.
Andrei s-a mutat câteva săptămâni mai târziu.
Nu în apartamentul pe care îl vizionase. Planul acela nu s-a concretizat.
Și-a închiriat o locuință mică.
Silvia nu m-a mai sunat pentru policlinică, piață, acte sau cumpărături.
De atunci, când avea nevoie de un drum, îl suna pe fiul ei.
Eu am rămas în locuința mea și mi-am păstrat mașina, programul și weekendurile.
Căsnicia noastră s-a încheiat.
Nu pentru că într-o sâmbătă am refuzat să-mi duc soacra la policlinică.
Ci pentru că acel prim “nu” mi-a arătat cât de multe lucruri din viața mea fuseseră considerate, ani întregi, proprietatea altora.