Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 M-am uitat la mâna lui Andrei, apoi la fața lui.
— Ce mă costă?
A oftat.
— Ana, nu acum.
— Nu. Ai întrebat ce mă costă. Vreau să știu dacă vorbești serios.
Elena a lovit ușor cu palma în masă.
— Nu mai negocia cu ea! I-am spus să se plece.
Câțiva invitați și-au coborât privirea.
Eu am rămas în picioare.
— Nu mă plec.
Elena a râs.
— Normal. Recunoștința n-a fost niciodată punctul tău forte.
— Pentru ce ar trebui să vă mulțumesc?
— Pentru tot! Pentru casa asta, pentru familia asta, pentru faptul că fiul meu te-a luat când n-aveai nimic!
Andrei s-a ridicat și el.
— Ana, termină. Este ziua mamei.
— Știu.
M-am uitat la masa încărcată.
— Cine a plătit-o?
Elena s-a încruntat.
— Ce?
— Masa. Tortul. Băutura. Tot ce este aici.
— Ce legătură are?
— Are.
Andrei mi-a aruncat o privire de avertisment.
— Ana.
— Cardul meu, am spus.
În cameră s-a făcut liniște.
Elena a râs scurt.
— Și ce dacă? Sunteți căsătoriți.
— Nu doar aniversarea asta.
Andrei s-a ridicat complet.
— Ajunge.
— De ce? Acum câteva minute voiați să afle toată lumea de unde am venit. Hai să afle și unde am ajuns.
— Taci, Ana.
— Nu.
M-am întors spre invitați.
— Andrei le spune tuturor că are o afacere care merge bine.
— Nu-i privește pe ei! a izbucnit el.
— De trei luni, ratele creditelor firmei lui sunt plătite în mare parte din salariul meu.
Elena s-a ridicat brusc.
— Minți!
— Știți foarte bine că nu mint.
— L-ai ajutat pe soțul tău! Asta face o femeie într-o căsnicie!
— L-am ajutat.
M-am uitat la Andrei.
— Numai că ajutorul trebuia să fie temporar. Acum aproape tot salariul meu se duce în datoriile lui.
Andrei s-a apropiat.
— Afacerea își revine.
— Asta îmi spui de un an.
Elena și-a îndreptat spatele.
— Și chiar dacă este așa, tot nu înțeleg ce legătură are cu mine.
— Apartamentul acesta este ipotecat.
De data asta nu s-a mai auzit nimic.
Unul dintre invitați a pus încet paharul pe masă.
Elena s-a uitat la fiul ei.
— Andrei…
El n-a răspuns.
— Spune-i că minte.
— Mamă…
Fața ei s-a schimbat.
— Mi-ai spus că ai rezolvat.
— Am rezolvat.
— Cum?
Am răspuns eu:
— Plătind eu rata.
Elena s-a întors spre mine.
— Nu aveai voie să spui asta!
Am râs scurt.
— Acum zece minute trebuia să audă toată lumea că m-ați luat din sărăcie. Acum nu mai trebuie să audă?
Andrei m-a prins de braț.
— Vino în bucătărie.
Mi-am retras brațul.
— Nu mă atinge.
— Ana, faci spectacol.
— Spectacolul l-a început mama ta.
Elena era roșie la față.
— După câți bani am băgat eu în băiatul ăsta, este normal să mă ajute!
— Atunci să vă ajute el.
— Este soțul tău!
— Exact. Nu fiul meu.
Andrei și-a coborât vocea.
— Ce vrei să spui?
— Că de luna viitoare nu mai plătesc datoriile firmei tale.
A rămas nemișcat.
— Nu poți face asta.
— Ba da.
— Ratele sunt scadente.
— Știu.
— Și creditul pentru apartamentul mamei?
— Nici pe acela.
Elena s-a ridicat atât de repede încât și-a lovit scaunul.
— Vrei să mă lași fără casă?
— Nu eu v-am ipotecat apartamentul.
— Andrei a făcut-o ca să-și salveze afacerea!
— Și eu am acoperit ratele luni întregi ca să vă ajut. În schimb, în seara asta m-ați pus în picioare în fața rudelor și mi-ați cerut să mă plec pentru că, acum trei ani, aveam o geacă veche.
Andrei s-a apropiat din nou.
— Nu pleacă nimeni nicăieri și nu oprești nimic. Banii tăi sunt banii familiei.
— Atunci de ce datoriile tale sunt doar problema mea?
— Pentru că eu încerc să construiesc ceva pentru noi!
— Nu. Eu finanțez ceva ce nu mai funcționează, iar mama ta trăiește cu impresia că mă întreține.
Elena a izbucnit:
— Dacă nu-ți convine familia asta, pleacă!
M-am uitat la ea.
— Asta intenționez.
Andrei a pălit.
— Ana, nu fi absurdă.
— Mi-ai cerut să mă plec în fața mamei tale.
— Eram la o petrecere! Voiam doar să se termine scandalul.
— Puteai să-l termini spunându-i ei să se oprească.
N-a răspuns.
— Dar ai ales să-mi spui mie să mă plec.
— Și pentru asta arunci trei ani de căsnicie?
— Nu doar pentru asta.
Am privit masa, apoi pe Elena.
— Pentru trei ani în care eu am plătit, iar voi doi ați ajuns să credeți că vi se cuvine.
Elena a făcut un pas spre mine.
— Să nu crezi că poți pur și simplu să ne tai banii!
— Tocmai asta pot.
— Dar rata?
— Vorbiți cu banca.
— Și Andrei?
— Andrei este adult.
Soțul meu m-a privit de parcă abia atunci înțelesese că nu era o ceartă care avea să treacă până dimineață.
— Unde te duci?
— Acasă la sora mea în seara asta. Mâine discutăm despre separare.
— Ana…
— Nu.
Mi-am luat geanta și haina.
În spatele meu, Elena începuse deja să-i reproșeze lui Andrei că o mințise despre situația apartamentului.
El încerca să-i explice că afacerea avea nevoie doar de încă puțin timp.
Nu m-am întors.
În zilele următoare mi-am retras accesul pe care Andrei îl avea la cardurile și conturile mele și am încetat să mai acopăr din salariul meu datoriile firmei lui.
Obligațiile care erau legal și pe numele meu le-am tratat separat, cu banca. Nu am lăsat datorii comune pur și simplu neplătite.
Dar nu am mai finanțat afacerea lui și nici rata apartamentului Elenei din banii mei.
Atunci au început telefoanele.
Mai întâi Andrei.
Apoi Elena.
Nu mai vorbeau despre geaca mea veche.
Vorbeau despre scadențe.
Andrei mi-a cerut să mă întorc și a promis că mama lui nu mă va mai jigni.
I-am spus că problema nu mai era dacă Elena mă respecta.
Problema era că el acceptase ani întregi ca eu să-i țin financiar pe amândoi, iar în seara în care mama lui m-a umilit în fața tuturor, tot pe mine îmi pusese în genunchi.
Am început demersurile pentru divorț.
Andrei și-a restructurat datoriile și a fost obligat să reducă drastic afacerea. Elena și fiul ei au rămas să rezolve singuri creditul garantat cu apartamentul ei.
Eu nu m-am mai întors în familia lor.
La aniversarea următoare a Elenei n-am fost invitată.
Nici nu mai eram nora ei.
Și, dintre toate lucrurile pe care le pierdusem în acea căsnicie, statutul acela a fost singurul de care nu mi-a fost dor nicio clipă.