Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am rămas în hol până când Emil și-a terminat conversația.
— Da, Radu. Diseară vine omul. Dacă se mișcă repede, poate rezolvăm până la sfârșitul lunii.
Apoi a început să vorbească despre pescuit.
Am oprit înregistrarea.
Mi-am pus telefonul în buzunar, am ridicat sacoșele și am intrat în cameră fără să-i spun că venisem.
Douăzeci și patru de ani.
Atât fusesem căsătoriți.
Iar omul cu care îmi împărțisem aproape jumătate din viață găsise deja cumpărător pentru apartamentul moștenit de mine de la mama.
Și era atât de sigur că voi semna ce-mi pune în față, încât făcea glume despre mine la telefon.
Nu l-am confruntat.
Mi-am scos actele apartamentului și le-am verificat.
Proprietara eram eu.
Emil nu avea acordul meu să vândă nimic.
Pe la șapte seara a sunat cineva la ușă.
Emil a sărit de pe canapea.
— Elena, pune niște cafea. Vine un om.
— Cine?
— Cineva cu care am de discutat.
A deschis.
În hol a intrat un bărbat de aproximativ cincizeci de ani, cu o servietă în mână.
— Valentin, ea este soția mea, Elena. Elena, domnul Valentin Craioveanu. Se ocupă cu imobiliare.
M-am uitat la Emil.
— Imobiliare?
— Da. Avem de discutat niște lucruri.
Valentin mi-a întins mâna.
— Soțul dumneavoastră mi-a spus că vă gândiți să vindeți apartamentul.
— V-a spus?
Emil s-a grăbit:
— Elena, nu începe. Tocmai voiam să-ți explic.
— Explică.
— Am găsit o oportunitate foarte bună. Prețul e mai mare decât mă așteptam.
— Pentru ce?
A început să se enerveze.
— Pentru apartament, evident.
— Apartamentul cui?
Valentin s-a uitat de la mine la Emil.
— Din ce am înțeles, locuința este a familiei.
— Nu.
Emil a ridicat vocea:
— Suntem căsătoriți de douăzeci și patru de ani. Ce înseamnă “nu”?
— Înseamnă că apartamentul este moștenit de mine de la mama mea.
Agentul și-a îndreptat spatele.
— Domnule Moldovan, dumneavoastră sunteți coproprietar?
Emil a ezitat.
— Nu pe acte. Dar suntem soț și soție.
— Asta nu este ceea ce mi-ați spus.
Emil s-a întors spre mine.
— Elena, putem discuta între noi înainte să faci circ?
— Sigur.
Mi-am scos telefonul.
— Dar înainte vreau să auzim ceva.
Am pornit înregistrarea.
Vocea lui Emil a umplut holul:
“Nevasta mea e ca o bucată de lemn. Nu o mișcă nimic.”
Emil a rămas nemișcat.
Înregistrarea continua.
“Cumpărător pentru apartamentul ei am găsit deja.”
Apoi:
“Are încredere în mine. Îi spun că sunt niște acte pentru apartament, semnează aici și gata.”
Valentin și-a retras încet servieta spre el.
— Domnule Moldovan, eu nu am știut nimic despre asta.
Emil nu-l mai asculta.
Se uita la mine.
— M-ai înregistrat?
— Da.
— Mă spionezi în propria casă?
— Am intrat cu sacoșele în mâini și te-am auzit explicând cum intenționezi să-mi vinzi apartamentul.
— Nu voiam să-l vând pe ascuns!
Valentin a ridicat sprâncenele.
— Atunci de ce mi-ați spus că proprietara este de acord?
Emil s-a întors spre el.
— Pentru că urma să fie de acord!
— Nu sunt.
Agentul și-a închis servieta.
— În situația asta, eu mă retrag.
— Stai puțin, Valentin.
— Nu. Când proprietarul îmi spune direct că nu dorește vânzarea, nu mai am ce discuta.
A plecat.
Emil a închis ușa atât de tare încât au vibrat cheile din cuier.
— Îți dai seama ce-ai făcut?
— Eu?
— Aveam un cumpărător serios!
— Pentru casa mea.
— Casa noastră!
— Nu, Emil. Casa mea.
— După douăzeci și patru de ani îmi spui mie asta?
— După douăzeci și patru de ani tu ai încercat să mă păcălești să semnez.
A început să se plimbe prin hol.
— Nu înțelegi nimic. Aveam nevoie de bani.
— Pentru ce?
S-a oprit.
— Am niște datorii.
Asta nu fusese în conversația pe care o auzisem.
— Ce datorii?
— Nu contează.
— Tocmai ai încercat să vinzi apartamentul meu pentru ele. Acum contează.
— Radu și cu mine am băgat bani într-o afacere. N-a mers cum trebuia.
— Câți?
N-a răspuns.
— Câți bani, Emil?
— Destui.
— Și planul tău era să-mi vinzi casa?
— Planul meu era să rezolv problema familiei!
— Fără să-mi spui că există.
— Pentru că știam cum reacționezi!
Am râs.
— Asta îi spuneai și lui Radu? Că sunt de lemn și nu reacționez?
A strâns maxilarul.
— Eram nervos. Am vorbit prostii.
— Nu. Ai descris exact motivul pentru care credeai că planul va funcționa.
S-a apropiat.
— Și ce vrei acum? Să arunci douăzeci și patru de ani pentru niște vorbe?
— Nu pentru vorbe.
Am arătat spre ușa prin care plecase agentul.
— Pentru omul pe care l-ai adus aici să cumpere casa mea.
A tăcut.
— Mâine vorbim, a spus într-un final.
— Nu.
— Elena, sunt obosit.
— Și eu. De douăzeci și patru de ani.
— Iar dramatizezi.
Mi-am scos verigheta.
Am pus-o pe consola din hol.
Emil s-a uitat la ea.
— Ce faci?
— Închei ceva ce tu ai terminat înaintea mea.
— Nu fi ridicolă.
— Mâine discutăm despre lucrurile tale și despre când pleci. Eu voi vorbi cu un avocat despre divorț.
Pentru prima dată în seara aceea, Emil n-a mai avut o replică pregătită.
În zilele următoare a încercat toate variantele.
Că datoriile erau și pentru familie.
Că Radu îl împinsese în afacere.
Că nu ar fi vândut niciodată fără acordul meu “până la capăt”.
Că după douăzeci și patru de ani meritam amândoi o a doua șansă.
Dar eu auzisem cu urechile mele cât de sigur fusese că mă poate păcăli.
Emil și-a strâns lucrurile și a plecat.
Eu am rămas în apartamentul moștenit de la mama și am început demersurile pentru divorț.
Nu l-am vândut.
Într-o dimineață, la câteva săptămâni după plecarea lui, m-am întors de la cumpărături.
Am descuiat ușa.
De data aceasta am intrat fără să mă opresc în hol să ascult dacă vorbește cineva despre mine.
Nu mai era nimeni.
Doar casa mea.
Și, pentru prima dată după foarte mulți ani, liniștea din ea nu mai semăna deloc cu lemnul.