Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Vlad m-a privit câteva secunde.
— Ce vrei să spui?
— Vreau să spun că m-am uitat mai atent la banii noștri.
Cornelia a intervenit imediat:
— Iar începi cu socotelile?
— Tocmai socotelile sunt problema.
Am scos telefonul.
— Șapte mii de lei în patru luni. Aproape toate transferurile făcute imediat după salariul meu. Medicamente. Analize. Întreținere. Dentist. Asta mi-ați spus.
— Și asta a fost, a zis Vlad.
— Nu.
Pentru prima dată, n-a mai avut răspunsul pregătit.
— O parte din banii trimiși mamei tale au plecat mai departe.
Cornelia s-a îndreptat.
— Ce insinuezi?
— Nu insinuez nimic. Am văzut transferurile.
Vlad și-a schimbat expresia.
— Elena…
— Cui îi trimite mama ta bani în fiecare lună?
— Nu este treaba ta.
Am râs scurt.
— Sunt banii mei și nu este treaba mea?
Cornelia s-a ridicat.
— Vlad, nu-i explica nimic.
A fost suficient.
M-am uitat la el.
— Spune-i tu sau îi spun eu?
— Elena, lucrurile sunt mai complicate.
— Atunci simplifică-le.
A tăcut.
— Ai un fiu.
Cornelia și-a strâns buzele.
Vlad s-a uitat în podea.
— Da.
Un singur cuvânt.
Trei ani de căsnicie și un singur cuvânt.
— Câți ani are?
— Nouă.
— Și mie ce mi-ai spus când te-am întrebat dacă ai copii?
N-a răspuns.
Știam răspunsul.
“N-am copii.”
Îmi spusese asta înainte să ne căsătorim.
Îmi repetase apoi că fosta lui relație era încheiată și că nu mai exista nimic care să ne privească.
— De trei ani îmi ascunzi un copil.
— Nu l-am ascuns așa cum spui tu.
— Cum se ascunde altfel un copil, Vlad?
— Relația cu mama lui a fost un dezastru. Nu voiam să aduc toate problemele alea în căsnicia noastră.
— Dar banii mei puteau intra în problemele alea.
— Nu sunt banii tăi!
— Atunci de ce trebuiau să treacă prin mama ta?
A tăcut din nou.
Cornelia a izbucnit:
— Pentru că este nepotul meu! Ce voiai, să-l lăsăm fără nimic?
M-am întors spre ea.
— Nu.
A rămas surprinsă.
— Nu am absolut nimic împotriva faptului că Vlad își întreține copilul. Este responsabilitatea lui.
M-am uitat din nou la soțul meu.
— Problema este că mi-ai spus că acel copil nu există. Apoi ai luat bani din veniturile noastre și i-ai trimis prin mama ta, în timp ce mie îmi spuneați că sunt pentru medicamente.
— Trebuia să plătesc.
— Evident că trebuia.
— Atunci ce vrei de la mine?
— Să fi spus adevărul.
Cornelia a dat din mână.
— Mare tragedie! Dacă îți spunea, făceai scandal.
— Asta ați decis voi pentru mine?
— Te cunoaștem.
— Nu. M-ați folosit.
Vlad a lovit ușor cu palma spătarul scaunului.
— Gata! Este fiul meu. O să-l ajut indiferent dacă îți convine sau nu.
— Foarte bine.
S-a oprit.
Nu se așteptase.
— Cum adică?
— Îl ajuți. Direct. Din banii tăi. Fără să mai inventeze mama ta boli și fără să-mi luați mie salariul ca să acoperiți o minciună.
Cornelia s-a ridicat.
— După tot ce am făcut pentru voi…
— Cheia.
— Ce?
— Cheia apartamentului.
— Elena, nu exagera, a spus Vlad.
— Mama ta are propria casă. Nu mai are nevoie de cheia noastră.
Cornelia s-a uitat la fiul ei.
— Vlad?
— Las-o acum.
— Nu. Cheia.
Soacra mea a scos-o din geantă și a pus-o pe mobilă.
— Să nu vii la mine când o să-ți pară rău.
— Nu voi veni.
Vlad s-a ridicat.
— Și eu?
M-am uitat la el.
— Tu mi-ai spus să-mi strâng lucrurile și să plec.
— Eram nervos.
— Eu nu sunt.
— Ce înseamnă asta?
— Înseamnă că nu plec nicăieri în seara asta. Este și casa mea.
— Și noi ce facem?
— Nu mai există “noi” în forma asta.
Cornelia a încercat din nou:
— Pentru un copil îți distrugi căsnicia?
— Nu copilul mi-a distrus căsnicia.
M-am uitat la Vlad.
— Tatăl lui a făcut-o când a decis că pot fi soția lui, dar nu merit să știu că are un fiu.
Vlad a început să se apere.
Că îi fusese rușine.
Că fosta îl amenințase.
Că mama încercase doar să-l ajute.
Că intenționase de multe ori să-mi spună.
L-am ascultat.
Nimic nu schimba cei trei ani.
Și nimic nu explica de ce, chiar în seara aceea, prima lui reacție fusese să mă amenințe că mă dă afară dacă nu mai finanțez minciuna.
Cornelia și-a luat geanta.
Vlad a plecat cu ea.
În zilele următoare a încercat să se întoarcă.
Am discutat doar lucrurile practice.
Creditul.
Cheltuielile comune.
Lucrurile lui.
Și faptul că trebuia să-și asume direct și transparent responsabilitatea față de fiul său.
Nu i-am cerut niciodată să aleagă între mine și copil.
Eu făcusem deja alegerea între o căsnicie construită pe minciună și viața mea.
Am început demersurile pentru separare și am discutat cu banca despre creditul comun.
Cornelia nu a mai primit bani de la mine și nu a mai avut cheia apartamentului.
Vlad a continuat să-și ajute fiul, de data aceasta fără să mai folosească salariul meu și fără să-și ascundă existența în spatele “tensiunii” mamei lui.
Într-o seară am ajuns din nou târziu de la serviciu.
Am deschis frigiderul.
Pui.
Pâine.
Câteva legume.
Smântână tot nu era.
Am închis ușa frigiderului și am zâmbit.
Nu murise nimeni din asta.