Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Alina s-a întors puțin.
Atunci am văzut ce avea la gât.
Safirul bunicii mele.
Piatra albastră prinsese lumina și strălucea exact deasupra decolteului rochiei ei.
— Andrei…
Soțul meu mi-a urmărit privirea.
Nu s-a mirat.
N-a întrebat ce văzusem.
A închis ochii pentru o clipă.
— Marina, te rog. Nu aici.
M-am întors spre el.
— Știai?
— Nu știam că o să-l ia.
— Dar știai că l-a luat.
— Mi-a spus după. Voia doar să-l poarte în seara asta. Mâine îl aducea înapoi.
Am rămas câteva secunde fără să spun nimic.
Poliția căuta un hoț.
Un curier fusese deja luat la întrebări.
Iar soțul meu venise liniștit la petrecere știind unde era colierul.
— Ai lăsat poliția să suspecteze un om nevinovat.
— Marina, nu dramatiza. Rezolvăm în familie.
Alina ne observase.
A venit spre noi zâmbind.
— În sfârșit! Credeam că nu mai ajungeți.
Și-a dus mâna chiar la colier.
— Uită-te cât de bine merge cu rochia. Parcă a fost făcut pentru ea.
— Dă-l jos.
Zâmbetul i s-a micșorat.
— Poftim?
— Colierul. Dă-l jos.
— Marina, hai să nu facem scenă.
— Ai intrat în casa mea, ai deschis seiful și ai luat bijuteria bunicii mele.
Alina a ridicat din umeri.
— Doamne, ce cuvinte mari. L-am împrumutat.
— Fără să mă întrebi.
— Oricum nu-l porți niciodată.
Andrei s-a apropiat.
— Gata. Îl scoate, ți-l dă și terminăm.
M-am uitat la el.
— Nu terminăm nimic.
Mi-am scos telefonul.
Andrei și-a coborât vocea.
— Marina, sunt șefii mei aici. Sunt colegii mei. Alina lucrează la primărie. Dacă faci scandal, îi distrugi reputația.
— Și curierul?
— Ce-i cu el?
— Pe el era în regulă să-l suspecteze poliția?
N-a răspuns.
Alina a devenit brusc mult mai puțin amabilă.
— Hai, Marina. Nu te mai da sfântă pentru o bijuterie.
— Este a mea.
— Ai destule.
Am apăsat numărul polițistului care îmi preluase plângerea.
— Marina! a spus Andrei.
Am făcut câțiva pași mai departe.
— Bună seara. Sunt Marina Ionescu. Am reclamat mai devreme dispariția colierului.
Am privit-o pe Alina.
Își ținea acum palma peste safir.
— L-am găsit. Este la gâtul cumnatei mele.
Când am închis, Alina s-a repezit spre Andrei.
— Fă ceva!
— Ce vrei să fac?
— Spune-i să-i sune înapoi!
Atunci a apărut și Doina, mama lor.
— Ce se întâmplă?
Alina a început imediat:
— Marina a chemat poliția pentru că am luat colierul câteva ore.
Soacra mea s-a uitat la mine de parcă eu eram cea care făcuse ceva rușinos.
— Marina, ești întreagă la cap? Este sora soțului tău!
— Știu cine este.
— Atunci oprește nebunia asta.
— Nu.
— Îți distrugi familia pentru o bijuterie?
Andrei stătea lângă mama și sora lui.
Niciunul nu spusese că Alina greșise.
Niciunul nu întrebase ce se întâmplase cu omul pe care îl aruncaseră imediat în fața poliției.
Tot ce îi interesa era să nu existe consecințe.
Polițiștii au venit la restaurant și au ridicat colierul.
Alina a continuat să susțină că voise doar să-l poarte.
Când i s-a cerut să meargă să dea declarație, a început să mă insulte.
— Ești invidioasă! Tu ai de toate! Pentru o bucată de metal faci asta familiei tale?
Soacra mea a plecat după ea.
Andrei a rămas.
— Ești mulțumită?
— Nu.
— Ai distrus familia.
— Nu eu am deschis seiful.
— Puteai să închizi ochii.
Atunci mi-am amintit ce-mi spusese în taxi.
Uneori trebuie să știi să închizi ochii.
Nu vorbea despre curier.
Vorbea despre sora lui.
— De când știai?
A tăcut.
— Andrei, de când știai că Alina luase colierul?
— M-a sunat după ce ai chemat poliția.
— Și nu mi-ai spus.
— Am vrut să rezolv.
— Nu. Ai vrut să o protejezi.
— Este sora mea.
— Iar eu sunt soția ta.
— Tocmai de asta trebuia să înțelegi.
În clipa aceea am înțeles eu altceva.
Dacă nu vedeam colierul la gâtul Alinei, Andrei ar fi lăsat poliția să continue să-l suspecteze pe curier.
Numai ca sora lui să nu aibă probleme.
Am plecat singură acasă.
A doua zi m-am dus la secție și mi-am menținut declarația. Curierul fusese scos din cauză, iar Alina recunoscuse că intrase în apartament și luase colierul fără acordul meu.
Când am ieșit, Andrei mă aștepta.
Nu dormise bine.
— Marina, am vorbit cu un avocat.
N-am spus nimic.
— Dacă spui că nu mai ai pretenții și ne ajuți să închidem povestea asta, putem repara lucrurile.
— Ce lucruri?
— Tot. Cu Alina. Cu mama. Cu noi.
— Cu noi?
— Suntem căsătoriți de opt ani.
— Știu.
— Atunci nu arunca opt ani pentru o greșeală a surorii mele.
M-am uitat la el.
— Nu plec pentru greșeala Alinei.
— Atunci pentru ce?
— Pentru alegerea ta.
A tăcut.
— Când colierul meu a dispărut, ai știut cine îl luase și ai preferat să lași un om nevinovat să fie suspectat. Apoi mi-ai cerut mie să mint ca să vă protejez.
— Marina…
— Nu mai există niciun “noi”, Andrei.
Am trecut pe lângă el.
În săptămânile următoare am început demersurile pentru divorț.
Andrei nu s-a mai întors în apartament.
Colierul a rămas o perioadă în custodia autorităților, iar cazul Alinei și-a urmat cursul.
Dar căsnicia mea se terminase deja în seara petrecerii.
Nu când am văzut safirul la gâtul ei.
Ci când m-am uitat la soțul meu și am văzut că nu era deloc surprins.