Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Mănâncă, Mihai dragă. Ai grijă să nu te pătezi.
S-a tras cu scaunul înapoi.
— Ai înnebunit?
— Nu. Ai spus că n-are gust. Acum are.
S-a ridicat atât de repede încât scaunul s-a lovit de frigider.
— Eu vin rupt de la muncă și tu îți bați joc de mine? Strici mâncarea și faci pe deșteapta?
Mi-am desfăcut șorțul.
— Unde pleci? Eu vorbesc cu tine!
— Te aud.
Am ieșit pe hol și am deschis debaraua.
Pe raftul de sus era geanta lui neagră de sport.
Am coborât-o.
— Ce faci?
Am deschis dulapul.
Două cămăși.
Lenjerie.
Șosete.
Un pulover.
Lucrurile de care avea nevoie pentru câteva zile.
Mihai a venit după mine.
— Maria, ce spectacol mai e și ăsta?
Am tras fermoarul.
— Nu este spectacol.
Mi-am scos telefonul și am comandat un taxi.
Destinația: casa mamei lui.
A văzut adresa.
— Anulează.
— Nu.
— Ce înseamnă asta?
Am ridicat geanta.
— Înseamnă că în seara asta dormi la mama ta.
Pentru prima dată a tăcut.
Apoi a râs.
— Mă dai afară pentru o supă?
— Nu.
— Atunci pentru ce?
— Pentru treizeci de ani.
Zâmbetul i-a dispărut.
— Iar începi cu prostiile.
— Nu mai încep nimic. Tocmai termin.
A încercat să-mi ia telefonul din mână ca să anuleze cursa.
L-am tras spre mine.
— Nu pune mâna.
S-a oprit.
— E și casa mea.
— Nu, Mihai.
Apartamentul fusese al tatălui meu și ajunsese pe numele meu cu mulți ani în urmă.
Mihai știa foarte bine.
Doar că, după trei decenii în care locuise acolo, începuse să se comporte de parcă simplul fapt că era soțul meu îi dădea dreptul să hotărască tot.
M-am dus la cutia pentru chei.
Am luat setul lui.
— Ce faci cu cheile mele?
— Sunt cheile apartamentului meu.
Atunci a înțeles că nu glumeam.
— Maria, gata. Ai făcut numărul. Pune geanta la loc.
Am deschis ușa.
— Nu.
— E noapte.
— Taxiul vine în câteva minute.
— Și dacă nu plec?
M-am uitat la el.
— Nu vreau scandal. Dar nici nu mai accept să stai aici și să mă tratezi în felul ăsta.
A început din nou.
Că el aduce bani.
Că el plătește.
Că eu sunt nerecunoscătoare.
Că la vârsta mea n-o să-mi fie atât de ușor singură pe cât îmi imaginez.
— Cine îți repară lucrurile prin casă? a întrebat. Cine plătește întreținerea? Cine te ajută?
— Mă descurc.
— Tu?
A râs.
De data aceasta n-am răspuns.
Am pus geanta pe palier.
Ușa vecinei s-a deschis.
Cristina ieșise cu o pungă de gunoi.
S-a uitat la mine.
Apoi la geantă.
Apoi la Mihai.
— E totul în regulă?
— Da, Cristina. A venit taxiul după Mihai.
Mihai s-a înroșit.
— Nu te băga, Cristina.
— N-am zis nimic.
Telefonul meu a vibrat.
Mașina ajunsese.
Mihai a rămas câteva secunde nemișcat.
Apoi și-a luat geanta.
— Mâine o să-ți treacă.
— Nu cred.
— O să mă suni tu.
A plecat spre lift.
Am închis ușa.
Zece minute mai târziu m-a sunat mama lui.
— Ce ți-a venit? Pentru o farfurie de supă îți dai bărbatul afară după treizeci de ani?
— Nu pentru supă.
— Atunci pentru ce?
M-am uitat spre bucătărie.
— Pentru toate serile care au fost exact ca seara asta.
A început să-mi explice că Mihai era obosit, că bărbații mai spun lucruri și că o femeie trebuie să știe când să lase de la ea.
Am închis.
A doua zi, pe la prânz, cineva a sunat la ușă.
Mihai.
— Deschide.
M-am uitat prin vizor.
Avea o pungă în mână.
— Ce vrei?
— Să intru.
— De ce?
— Pentru că locuiesc aici.
— Nu mai locuiești.
A tăcut.
— Maria, ajunge. Te-ai enervat, ai dormit, ți-a trecut.
— Nu mi-a trecut.
— Am hainele acolo. Aparatul de ras. Încărcătorul.
Le pregătisem deja.
Am deschis ușa doar cât să-i întind punga.
A făcut instinctiv un pas înainte.
Nu m-am dat din dreptul ușii.
— Nu.
— Ce “nu”?
— Nu intri.
S-a uitat la mine de parcă nu mă recunoștea.
Poate chiar nu mă recunoștea.
Femeia pe care o cunoscuse el ar fi început deja să explice.
Să se scuze.
Să negocieze.
— Spune-le oamenilor că ți-ai dat soțul afară pentru că n-a lăudat supa, a zis. Să vedem cine râde.
— Pot să râdă.
— Treizeci de ani îi arunci pentru o ceartă?
— Nu arunc treizeci de ani. Refuz să-i mai fac treizeci și unu.
A încercat alt ton.
— Și ce vrei? Să divorțăm?
— Da.
Asta nu se așteptase să audă.
— Vorbești serios?
— Foarte.
A rămas în fața ușii câteva secunde.
— O să-ți pară rău.
— Poate. Dar asta va fi problema mea.
I-am întins punga.
A luat-o.
De data aceasta a plecat fără să mai încerce să intre.
Mihai nu s-a mai mutat în apartament.
Au urmat discuții, telefoane de la mama lui și câteva încercări de a mă convinge că exagerez.
Nu m-am răzgândit.
Am început demersurile pentru divorț.
După câteva săptămâni, telefoanele s-au rărit.
Într-o duminică am făcut din nou supă.
Aceeași rețetă.
Pui, cartofi, morcov și mărar.
Am pus sare cât am vrut eu.
Mi-am turnat o singură farfurie și am mâncat-o în bucătăria în care, timp de treizeci de ani, așteptasem aproape în fiecare seară să aud ce făcusem greșit.
Supa era bună.
Mihai nu s-a mai întors.
Iar eu am rămas în apartamentul meu.