Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Ce vrei să spui? m-a întrebat Adrian.
— Că voi toți păreți să știți foarte bine cum trebuia să arate concediul ăsta. Numai eu am aflat pe parcurs.
— Iar inventezi lucruri.
Liliana a intervenit imediat:
— Laura, noi am venit să petrecem câteva zile în familie. Dacă simpla noastră prezență te deranjează atât de tare, problema nu mai este la noi.
— Prezența dumneavoastră nu mă deranjează. Faptul că mi-ați luat dormitorul și apoi m-ați pus să gătesc și să strâng după cinci adulți mă deranjează.
— Nu te-a pus nimeni!
— Serios?
M-am întors spre Adrian.
— Atunci spune-le acum că în seara asta ne întoarcem în dormitorul nostru și că de azi fiecare își gătește și strânge după el.
A tăcut.
— Adrian?
— Nu trebuie să facem scandal pentru un pat.
— Atunci dorm părinții tăi pe canapea.
Liliana a ridicat vocea:
— Nicolae are probleme cu spatele!
— Iar eu sunt în concediu.
— Uite cum vorbești! a izbucnit ea. Exact despre asta vorbeam.
M-am uitat la ea.
— Cu cine?
Liliana s-a oprit.
Adrian a intervenit repede:
— Nu începe iar.
— Nu. Chiar vreau să știu. Despre ce vorbeați?
— Nimic, a spus el.
Diana s-a uitat spre fratele ei.
Apoi spre mama lor.
Liliana a prins imediat privirea.
— Diana, să nu te bagi.
Atunci am știut că exista ceva.
— În ce să nu se bage?
— Laura, ajunge, a spus Adrian.
— Nu. Acum nu mai ajunge.
Diana și-a lăsat ceașca pe blat.
— Mamă, spune-i.
— Taci.
— Oricum o să afle.
Adrian s-a întors spre sora lui.
— Diana!
— Ce? Eu n-am chef să petrec restul concediului prefăcându-mă că am venit aici din senin.
M-am uitat la soțul meu.
— Din senin?
N-a răspuns.
Diana a continuat:
— Mama a vrut să venim toți.
— Asta știu.
— Nu doar pentru mare.
Liliana a izbucnit:
— Pentru că nu mai știm nimic de voi! Adrian nu mai vine pe acasă, tu ai mereu programul tău, concediile voastre, planurile voastre. Sunteți căsătoriți și parcă familia lui nici nu mai există.
— Și soluția a fost să veniți șase oameni într-o casă pentru doi și să vedeți cât suport?
— Nu mai dramatiza, a spus Adrian.
M-am întors spre el.
— Tu știai?
— Știam că mama vrea să petrecem timp împreună.
— Nu asta te-am întrebat.
Diana a răspuns înaintea lui:
— Știa.
În cameră s-a făcut liniște.
Adrian a înjurat printre dinți.
— Mulțumesc, Diana.
— Cu plăcere. Poate data viitoare nu mă mai puneți să particip la asemenea prostii.
— La ce prostii? am întrebat.
Liliana și-a încrucișat brațele.
— Nu era nicio prostie. Era nevoie să vă apropiați iar de familie.
— Cum? Punându-mă să vă servesc?
— Nu te-a pus nimeni să ne servești!
— Mi-ați luat dormitorul în primele zece minute.
— Pentru că suntem mai în vârstă.
— Și dimineață mi-ați spus că eu mănânc după ce termin de gătit pentru ceilalți.
Liliana a ridicat din umeri.
— Într-o familie oamenii fac sacrificii.
— Care oameni?
N-a răspuns.
M-am uitat din nou la Adrian.
— Mai este ceva?
— Nu.
Diana și-a frecat fruntea.
— Ba da.
— Diana, termină! a izbucnit Adrian.
— Atunci spune-i tu.
Am rămas cu ochii la el.
— Ce trebuia să-mi spui?
Adrian și-a trecut mâna peste ceafă.
— Ai mei vor să renoveze casa.
— Și?
— Au niște cheltuieli.
— Și?
— M-am gândit că poate îi putem ajuta.
— Cu bani.
— Da.
— Câți?
— Nu stabilisem.
Liliana a intervenit:
— Nu cerșim nimic. Este casa în care a crescut soțul tău. Într-o zi tot vouă vă rămâne.
— Și concediul ăsta ce legătură are cu renovarea?
Adrian a răspuns:
— Mama a zis că ar fi bine să petrecem câteva zile împreună înainte să discutăm.
Am râs scurt.
— Deci acesta era planul.
— Nu exista niciun plan!
— Ba exista. Mă aduci aici, îmi spui după o săptămână că vin patru oameni fără să mă întrebi, le dai dormitorul nostru, mă lași să gătesc și să strâng după ei, iar după ce demonstrăm cât de mult înseamnă “familia”, urma să-mi spuneți și cât costă renovarea.
— Nu era așa.
— Atunci cum era?
— Voiam să fii mai deschisă.
— Cu portofelul?
— Laura!
— Cât voiai să pun eu?
— Am spus că nu stabilisem!
— Dar discutaserăți.
A tăcut.
Asta a fost răspunsul.
Liliana s-a apropiat.
— Eu nu înțeleg de unde atâta ostilitate. Ai serviciu bun. Nu duceți lipsă. Ce este atât de grav să ajuți părinții soțului?
— Nimic, dacă sunt întrebată.
— Trebuie să ți se ceară voie pentru orice?
— Pentru banii mei și concediul meu? Da.
Adrian a ridicat mâinile.
— Vezi? Exact asta încerc să-ți explic. La tine totul este “al meu”: timpul meu, banii mei, concediul meu.
— Iar la voi tot ce este al meu devine “al familiei” când aveți nevoie.
— Suntem căsătoriți!
— Tocmai. Tu trebuia să vorbești cu mine înainte să faci planuri cu mama ta.
— Și dacă îți spuneam, ce făceai? Spuneai nu.
— Atunci măcar aveam dreptul să spun nu.
N-a răspuns.
M-am dus în dormitorul în care dormeau Liliana și Nicolae.
Mi-am luat hainele din dulap și le-am pus în valiză.
Adrian a venit după mine.
— Ce faci?
— Plec.
— Acum?
— Da.
— Și unde te duci?
— În București.
— Laura, nu distruge o căsnicie pentru o vacanță proastă.
Am închis fermoarul.
— Nu plec pentru vacanță.
— Atunci pentru ce?
— Pentru că ai știut.
A tăcut.
— Ai știut că mama ta vine aici ca să mă preseze. Ai știut că urma să-mi cereți bani. Ai lăsat-o să-mi ia camera, să-mi facă programul și să mă trateze ca pe personal, iar când am refuzat mi-ai spus că sunt egoistă.
— Am greșit.
— Da.
— Atunci lasă-mă să repar.
— Spune-i mamei tale acum că nu primește bani de la noi pentru renovare.
A rămas nemișcat.
— Laura…
— Spune-i.
— Nu pot să decid asta singur.
L-am privit.
— Interesant. Când era vorba despre timpul și banii mei, ai putut.
Am luat valiza.
Adrian a încercat să mă convingă să rămân până la sfârșitul concediului.
N-am rămas.
M-am întors singură la București.
În zilele următoare m-a sunat aproape zilnic.
La început a continuat să se apere.
Spunea că părinții lui aveau nevoie de ajutor.
Că Liliana este dificilă, dar bine intenționată.
Că eu transformasem o problemă de familie într-o criză de căsnicie.
Abia când a înțeles că nu mă întorc pur și simplu la viața de dinainte a început să spună că va pune limite.
Dar pentru mine problema nu mai era doar Liliana.
Era faptul că soțul meu participase.
Ne-am întâlnit după ce s-a întors și el din concediu.
— Le-am spus că nu mai accept așa ceva, mi-a zis.
— Dar banii pentru renovare?
A ezitat.
— Putem măcar discuta.
Atunci am știut că nu înțelesese.
— Nu este vorba despre renovare, Adrian.
— Atunci despre ce?
— Despre faptul că încă vorbești ca și cum decizia ar trebui să fie luată de tine și mama ta, iar eu doar convinsă.
Am început demersurile pentru divorț.
Adrian a încercat să mă facă să mă răzgândesc, dar nu am mai revenit asupra deciziei.
Căsnicia noastră s-a încheiat.
N-am divorțat pentru că am dormit câteva nopți pe o canapea și nici pentru că soacra mea voia clătite la micul dejun.
Am divorțat pentru că am aflat că omul cu care venisem la mare în doi acceptase ca propria familie să-mi testeze limitele, timpul și banii.
Liliana voia să afle cât sunt dispusă să suport.
În concediul acela a primit răspunsul.