PARTEA 2 – Continuarea povestii.
Telefonul îmi tremura în mână.
Vocea Isabelei era aproape stinsă.
— Daniel este din nou pe linia întâi. Nu știu cât timp vom mai putea vorbi cu el. Vă rog… sunați-l. Nu lăsați să treacă încă zece ani.
Am rămas fără cuvinte.
După ce a închis, m-am uitat mult timp la fotografia lui Daniel din copilărie.
Băiețelul care alerga spre mine cu genunchii juliți ajunsese bărbat.
Iar eu fusesem cea care îl alungase.
A doua zi dimineață n-am mai stat pe gânduri.
Am sunat-o pe Isabella.
— Dă-mi adresa.
A tăcut câteva secunde.
— Vă așteptăm.
Drumul până la casa lor mi s-a părut nesfârșit.
În minte îmi răsunau ultimele cuvinte pe care i le spusesem fiului meu.
“Să nu te mai întorci niciodată.”
Când am ajuns, poarta era deschisă.
În curte se juca un băiețel blond.
Semăna atât de mult cu Daniel la aceeași vârstă, încât mi s-au umezit ochii.
Ușa s-a deschis încet.
În fața mea a apărut o adolescentă.
— Dumneavoastră sunteți bunica? m-a întrebat timid.
Am simțit un nod în gât.
— Dacă mă mai primești…
Fata a zâmbit.
— Eu sunt Sofia.
În spatele ei a apărut Isabella.
Părea obosită, dar nu era urmă de răutate în privirea ei.
— Vă mulțumesc că ați venit.
Am izbucnit în plâns.
— Iartă-mă…
Atât am reușit să spun.
— Mi-a fost teamă că o să-mi pierd fiul. Și tocmai de aceea l-am pierdut.
Isabella s-a apropiat și m-a îmbrățișat.
— Daniel nu v-a urât niciodată.
Am ridicat surprinsă privirea.
— Vorbea mereu despre dumneavoastră. Spunea doar că într-o zi o să vă treacă supărarea.
În seara aceea telefonul a sunat.
Era Daniel.
Conexiunea video mergea greu.
Chipul lui apărea și dispărea.
Când m-a văzut lângă Isabella, a rămas nemișcat.
— Mamă…
Lacrimile au început să-mi curgă fără să le mai pot opri.
— Fiule… iartă-mă.
Am greșit.
N-am avut dreptul să te judec.
N-am avut dreptul să aleg în locul tău.
Te iubesc.
Și îmi iubesc familia pe care ai construit-o.
De cealaltă parte a ecranului, Daniel și-a șters ochii.
— Am așteptat zece ani să aud asta.
N-am mai apucat să vorbim mult.
A fost chemat.
Înainte să închidă, a zâmbit.
— Acum pot pleca liniștit. Știu că sunteți împreună.
După câteva zile, am rămas în casa lor.
Îi citeam povești lui Luca.
O ajutam pe Sofia la teme.
Găteam împreună cu Isabella.
Încet, simțeam că Dumnezeu îmi dădea înapoi familia pe care o pierdusem din propria încăpățânare.
Dar liniștea a durat puțin.
Într-o dimineață, Isabella a primit un telefon.
Unitatea lui Daniel fusese atacată.
Câteva zile n-am știut nimic.
Au fost cele mai lungi zile din viața mea.
Mă rugam fără încetare.
Apoi telefonul a sunat din nou.
Daniel era în viață.
Fusese rănit la umăr și transportat la un spital militar.
Am plecat imediat împreună.
Când am intrat în salon și l-am văzut zâmbind, deși avea umărul bandajat, am simțit că îmi pot trage din nou sufletul.
M-a prins de mână.
— Vezi, mamă? Tot încăpățânat am rămas.
Am zâmbit printre lacrimi.
— Da… dar de acum înainte vom fi încăpățânați împreună.
Astăzi încă mai urmează recuperarea lui.
Războiul nu s-a terminat.
Dar un lucru îl știu sigur.
Nu voi mai lăsa niciodată mândria să-mi răpească oamenii pe care îi iubesc.
Am pierdut zece ani din viața fiului meu.
Restul anilor pe care îi vom avea împreună nu vreau să-i mai pierd niciodată.