PARTEA 2 – Continuarea
Am crezut că își bate joc de mine.
— Eu? Logodnica dumneavoastră?
Victor și-a băgat cartea de vizită în buzunarul sacoului și a oftat.
— Mătușa mea organizează o petrecere la conacul familiei din Sinaia. De luni întregi mă presează să mă însor cu fiica unor parteneri de afaceri. Dacă apar singur, nu mai scap de discuții.
L-am privit neîncrezătoare.
— Și ați ales tocmai femeia pe care ați concediat-o?
Pentru prima dată, și-a coborât privirea.
— Tocmai de aceea sunt aici.
A scos un plic din servietă.
— Salariul pe șase luni. Și încă atât dacă accepți să mă însoțești doar în acest weekend.
Am împins plicul înapoi.
— Banii nu cumpără respectul.
Victor a rămas câteva secunde în tăcere.
— Ai dreptate.
A fost primul om bogat pe care l-am auzit recunoscând că a greșit.
Nu știu de ce, dar am acceptat.
Poate pentru că aveam nevoie de bani.
Poate pentru că voiam să văd lumea din care venea omul care credea că toți pot fi cumpărați.
Două zile mai târziu am ajuns la conacul familiei lui.
Am înțeles imediat de ce avea nevoie de mine.
Mătușa lui mă privea din cap până în picioare de parcă aș fi intrat încălțată în sufragerie.
— Victor… sper că aceasta este asistenta ta.
El a răspuns calm.
— Nu. Este Ana, logodnica mea.
În salon s-a lăsat liniștea.
— Logodnică? repetă femeia, vizibil șocată.
— Lucrează ca femeie de serviciu, a continuat Victor fără să se ascundă.
Chipurile invitaților s-au schimbat imediat.
Unii au zâmbit ironic.
Alții au început să șușotească.
— Credeam că familia noastră încă mai are standarde, a spus mătușa lui suficient de tare încât să audă toată lumea.
Am simțit că îmi ard obrajii.
Victor a vrut să spună ceva.
L-am oprit discret.
Nu aveam nevoie să mă apere.
În timpul cinei, unul dintre invitați a început să vorbească despre artă, muzică și călătoriile prin Europa.
Mătușa lui Victor a zâmbit satisfăcută.
Era convinsă că mă va face de râs.
Doar că nu știa cine eram cu adevărat.
Mama mea fusese profesoară de limba română.
În casa noastră se citea în fiecare seară.
Am început să discut firesc despre literatură, despre istoria Castelului Peleș și despre compozitorii pe care îi ascultam împreună cu mama.
La masă s-a făcut liniște.
Invitatul italian s-a întors spre mine și a zâmbit.
— În sfârșit, cineva cu care pot purta o conversație adevărată.
Restul serii a stat aproape numai lângă mine.
La plecare, s-a apropiat de Victor.
— Dacă doamna Ana va face parte din proiectul dumneavoastră, noi mergem mai departe cu colaborarea.
Mătușa lui Victor a rămas fără cuvinte.
În mașină, pe drumul spre casă, Victor conducea în tăcere.
După câțiva kilometri a oprit pe marginea drumului.
— Ana…
A ezitat câteva secunde.
— Toată viața am crezut că valoarea unui om se vede în costum, în funcție și în bani.
Astăzi mi-ai demonstrat cât de sărac eram, de fapt.
Am zâmbit pentru prima dată.
— Eu doar spăl podele.
El a clătinat din cap.
— Nu.
Astăzi mi-ai curățat mie ochii.
Câteva luni mai târziu nu mai lucram în firma lui ca femeie de serviciu.
Coordonam proiectele sociale pe care compania le începuse pentru angajați și familiile lor.
Iar Victor…
Nu a mai avut niciodată nevoie de o logodnică falsă.
Pentru că, înainte să mă ceară cu adevărat în căsătorie, a făcut un lucru pe care nu-l voi uita niciodată.
S-a întors în același hol unde mă umilise.
În fața tuturor angajaților, și-a cerut iertare.
Atunci am înțeles că un om nu devine mare atunci când are milioane.
Ci atunci când are curajul să recunoască faptul că a greșit.