Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Petre a tăcut câteva secunde după ce i-am povestit.
— Câți invitați?
— Aproape șaptezeci.
— Și restaurantul?
— Anulat.
— Mâncarea?
— Nu știu încă ce se mai poate recupera.
A oftat.
— Am curtea pensiunii liberă astăzi. Mese am. Bucătărie am. Dar nu-ți promit o nuntă ca în reviste.
— Nu vreau una ca în reviste.
— Atunci lasă-mă să dau câteva telefoane.
Am închis.
Vlad mă privea.
— Cine este Petre?
Nu mai puteam amâna.
— Bunicul tău.
A rămas nemișcat.
— Poftim?
— L-am găsit acum câteva luni.
— Tu ai vorbit cu bunicul meu?
— Da.
— Fără să-mi spui?
Întrebarea m-a lovit pentru că, într-un fel, tocmai îi făcusem și eu o alegere.
— Da. Și trebuia să-ți spun înainte. Am greșit.
Vlad s-a uitat spre ușă.
— Credeam că nu vrea să știe de mine.
— El spune că a încercat să te contacteze.
— Și tu pe cine crezi?
— Nu știu. Tocmai de aceea n-am vrut să-ți spun ce să crezi. Voiam doar să știi că există și să decizi tu.
Vlad a rămas tăcut.
Apoi s-a uitat la ceas.
— Ne căsătorim mai întâi.
Am dat din cap.
Asta am făcut.
Ceremonia n-a fost perfectă.
Eu încă mă gândeam la cei șaptezeci de oameni care urmau să iasă din biserică fără să știe unde merg.
Vlad tocmai aflase că bunicul despre care credea că dispăruse din viața lui era la un telefon distanță.
Dar când am ajuns lângă el și mi-a luat mâna, restul a putut aștepta.
Ne-am căsătorit.
După ceremonie, Mariana ne aștepta afară.
Purta o rochie elegantă albastru deschis și avea expresia calmă a cuiva convins că problema fusese rezolvată.
— Ei? a întrebat. Ce le spunem oamenilor?
Vlad s-a uitat la ea.
— Că petrecerea are loc în altă parte.
Zâmbetul i-a dispărut.
— Unde?
Atunci au început telefoanele.
Nu trei autocare luxoase.
Nu o armată de organizatori.
Prieteni, rude și câțiva oameni de la pensiune.
Unchiul meu avea un microbuz.
Doi veri au luat câte patru oameni cu mașinile.
Restaurantul inițial a acceptat să ne predea tortul și o parte dintre decorațiunile pe care le plătiserăm deja.
La pensiune, bucătăria putea pregăti un meniu simplu pentru atâția oameni, dar nu cel ales de noi.
DJ-ul nostru a acceptat să schimbe adresa.
Câțiva prieteni au plecat înainte ca să ajute la mese și flori.
Haos.
Dar un haos care mergea într-o direcție.
Mariana se uita când la mine, când la Vlad.
— Cine v-a dat pensiunea?
— Bunicul, a spus Vlad.
Mariana a încremenit.
— Care bunic?
Vlad n-a răspuns.
Nu era nevoie.
— Nu.
Mariana s-a întors spre mine.
— Tu ai făcut asta?
— Eu l-am găsit.
— Cu ce drept?
— Mariana…
— Ai intrat într-o problemă de familie despre care nu știi nimic!
— Atunci explică-mi tu, a spus Vlad.
Mama lui s-a întors spre el.
— Nu aici.
— Toată viața mi-ai spus că bunicul n-a vrut să mă mai vadă.
— Pentru că era mai bine așa.
— Pentru cine?
Mariana și-a luat geanta.
— Nu discut asta pe treptele bisericii.
— Bine. Discutăm după.
A venit și ea la pensiune.
Când am ajuns, nimic nu semăna cu petrecerea pe care o planificaserăm.
Mesele erau diferite.
Florile noastre fuseseră împărțite în grabă prin borcane și vaze găsite la pensiune.
Meniul era mai simplu.
Tortul părea prea mic pe masa mare pe care fusese pus.
Dar oamenii erau acolo.
Mâncarea era caldă.
Muzica începuse.
Și la marginea terasei stătea un bărbat de aproape șaptezeci de ani cu părul alb.
Când Vlad l-a văzut, s-a oprit.
Petre nu s-a repezit spre el.
— Vlad?
— Da.
— Sunt Petre.
Vlad l-a privit lung.
— Bunicul meu.
— Da.
Mariana ajunsese în spatele nostru.
— Tată.
Petre s-a uitat la ea.
— Mariana.
Nu semănau cu doi oameni care așteptaseră ani întregi să se împace.
Semănau cu doi oameni care încă aveau motive să fie furioși.
Mariana s-a întors spre Vlad.
— Omul ăsta nu-ți spune tot.
Petre a dat din cap.
— Are dreptate.
Mariana părea surprinsă.
— Am făcut greșeli, a continuat el. Eu și mama ta ne-am certat urât. M-am băgat în căsnicia ei când nu trebuia. Am spus lucruri pe care nu le mai puteam lua înapoi.
Vlad s-a uitat la mama lui.
— Atunci de ce mi-ai spus că nu a vrut să mă mai vadă?
Mariana și-a strâns buzele.
Petre a răspuns:
— Eu am trimis scrisori. Am sunat. După un timp am încetat.
— Pentru că eu nu le-am dat mai departe, a spus Mariana.
Vlad a rămas nemișcat.
— De ce?
— Pentru că era tatăl meu și eu hotăram dacă mai face parte din viața noastră.
Vlad a privit-o câteva secunde.
— Exact asta ai făcut și ieri.
— Nu compara lucrurile.
— De ce nu?
— Pentru că încercam să te protejez.
Vlad a râs scurt.
— De bunicul meu. De banii mei. De propria mea nuntă. Totul este protecție când tu iei decizia.
— Sunt mama ta.
— Și eu am treizeci și cinci de ani.
Mariana s-a uitat spre mine.
— De când ai apărut tu, el…
Vlad a întrerupt-o.
— Nu.
A fost prima dată când vocea lui a devenit cu adevărat rece.
— Nu pune asta pe Andreea.
Mariana a tăcut.
— Ea n-a anulat petrecerea. Tu ai făcut-o. Ea nu mi-a ascuns bunicul treizeci de ani. Tu ai făcut-o.
— Și ea l-a căutat pe ascuns!
— Da, am spus eu. Și pentru asta i-am spus deja lui Vlad că am greșit.
Mariana s-a uitat la mine.
N-a avut răspuns.
Vlad a respirat adânc.
— Poți rămâne la petrecere.
Mama lui părea aproape ușurată.
— Dar după nuntă se schimbă niște lucruri.
— Ce înseamnă asta?
— Înseamnă că nu mai ești persoană de contact la nimic ce ține de noi. Nu mai ai acces la rezervări, acte sau conturile pe care te-am lăsat până acum să le gestionezi. Și nu mai iei decizii în numele nostru.
— După tot ce am făcut pentru tine?
— Tocmai despre asta vorbesc.
Mariana a plecat de lângă noi.
A rămas la nuntă, dar aproape toată seara a stat departe de Petre.
Eu n-am încercat să-i împac.
Nici Vlad.
Era prea mult de reparat într-o singură zi.
Noi am dansat.
Am tăiat tortul prea mic.
Am mâncat un meniu pe care nu-l aleseserăm.
Iar la un moment dat l-am văzut pe Vlad așezat cu Petre la marginea terasei.
Au vorbit aproape o oră.
Nu au recuperat treizeci de ani în seara aceea.
Doar au început.
După nuntă, Vlad a scos-o pe Mariana din toate lucrurile administrative pe care i le lăsase de-a lungul anilor.
Relația lor s-a răcit.
Ea a insistat mult timp că făcuse totul pentru binele lui.
Vlad nu i-a cerut să dispară din viața noastră, dar nici n-a mai acceptat explicația ca pe o scuză.
Cu Petre s-a văzut din nou.
Apoi încă o dată.
A ascultat și versiunea lui, și pe cea a mamei sale.
Nu l-a transformat peste noapte în bunicul perfect.
Dar a decis singur că vrea să-l cunoască.
Câteva săptămâni mai târziu, într-o duminică dimineață, telefonul lui Vlad a sunat.
Era Mariana.
Vorbea suficient de tare încât să aud.
— Vin pe la voi după-amiază.
Vlad a rămas tăcut.
— Mamă, ne-ai întrebat dacă suntem acasă?
— E duminică. Unde să fiți?
— Nu asta am întrebat.
A urmat o pauză.
— Pot să vin?
Vlad s-a uitat spre mine.
— Vorbesc cu Andreea și îți spunem noi.
Vocea Marianei s-a schimbat.
— Trebuie s-o întrebi?
Vlad n-a ridicat tonul.
— Nu-i cer voie. Hotărâm împreună. Asta e diferența pe care n-ai înțeles-o la nunta noastră.
A închis.
Petrecerea pe care Mariana o anulase avusese loc până la urmă, doar că nu așa cum o planificaserăm.
Eu și Vlad eram căsătoriți.
Petre revenise treptat în viața nepotului său.
Iar Mariana rămăsese mama lui Vlad, dar nu mai era persoana care hotăra în locul nostru.
Nunta noastră nu reparase familia lui Vlad. Dar fusese ziua în care el încetase, în sfârșit, să-i lase pe alții să decidă cum trebuie să arate familia noastră.