Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Da, am răspuns. Am pregătit toată masa.
Cristina a intervenit imediat.
— M-a ajutat puțin.
Am întors capul spre ea.
— Nu te-am ajutat.
— Rodica, te rog.
— Friptura este a mea. Cartofii sunt ai mei. Aperitivele sunt ale mele. Erau pentru cele opt persoane pe care le invitasem la aniversarea mea.
Una dintre colege a lăsat furculița jos.
Cristina a zâmbit forțat.
— E o neînțelegere de familie. Nu trebuie să facem o scenă.
— Nu fac nicio scenă.
— Atunci las-o așa.
Domnul Pavel n-a spus nimic câteva secunde.
Apoi a întrebat:
— Dar cine a gătit?
Cristina și-a îndreptat umerii.
— Ea a gătit.
— Și de ce mi-ai spus acum două minute că ai făcut totul?
— Pentru că eu am organizat cina.
Am râs fără să vreau.
— Ai venit aici cu trei ore înainte și mi-ai aruncat tortul la gunoi.
Toată masa a amuțit.
Cristina s-a întors spre mine.
— Era un tort. Îți cumpăr altul.
— Nu despre tort vorbește, a spus una dintre colege.
O chema Alina.
Cristina s-a întors spre ea.
— Poftim?
Alina și-a lăsat șervetul pe masă.
— Exact asta ai făcut și cu raportul pentru proiectul Ionescu.
Cristina a încremenit.
Domnul Pavel s-a uitat spre Alina.
— Continuă.
— Eu și Sorin am refăcut analiza după ce clientul a schimbat datele. Cristina a prezentat-o.
— Pentru că eu coordonam proiectul, a spus Cristina.
— Și în raportul final apărea că analiza fusese făcută de tine.
— Eu răspund pentru echipă.
Alina a ridicat din umeri.
— Atunci de ce n-ai răspuns și când am stat până la unu noaptea?
Cristina s-a uitat spre domnul Pavel.
— Nu cred că este potrivit să discutăm probleme de serviciu aici.
— Sunt de acord, a spus el.
Pentru o clipă, Cristina a părut ușurată.
Apoi el a continuat:
— De aceea vom discuta luni.
— Despre promovare?
— Și despre promovare.
— Nu poți lua o decizie profesională după o ceartă cu soacra mea.
— Nici n-o fac.
Vocea lui a rămas calmă.
— Aveam deja feedback contradictoriu despre modul în care atribui meritele în echipă. În seara asta nu mi-ai creat problema, Cristina. Doar mi-ai arătat-o într-un context în care nu mă așteptam s-o văd.
Cristina s-a înroșit.
— Este absurd.
Domnul Pavel s-a ridicat.
— Vorbim luni.
După plecarea lui, două persoane și-au luat hainele.
Alina a rămas.
Și atunci a sunat soneria.
Era Carol.
În spatele ei erau încă două dintre prietenele mele.
Carol ținea o cutie de tort.
— Surpriză!
S-a oprit când a văzut încăperea.
— Am ratat ceva?
M-am uitat la Cristina.
— Puțin.
Cristina și-a luat geanta.
— Cina s-a terminat.
— Cina ta, poate.
S-a întors spre mine.
— Ce vrei să spui?
— Este casa mea. Este mâncarea mea. Și încă este ziua mea.
Carol a ridicat cutia.
— Și eu am tort.
Cristina m-a privit de parcă eu aș fi fost cea care o umilise.
— Mi-ai distrus promovarea.
— Eu?
— Trebuia să taci.
— Despre ce? Despre faptul că ai aruncat tortul meu și apoi ai spus că ai gătit mâncarea mea?
— Puteai să vorbești cu mine după.
— Am vorbit cu tine înainte. Ți-am spus nu.
Cristina și-a scos telefonul.
Am știut imediat ce urma să facă.
L-a sunat pe Mihai.
Fiul meu a răspuns după câteva secunde.
Cristina a plecat în hol, dar vorbea suficient de tare încât s-o aud.
— Mama ta tocmai m-a făcut de râs în fața șefului meu.
Pauză.
— Nu, n-a fost așa. Aveam nevoie de casă pentru câteva ore și ea a început să facă scandal.
Altă pauză.
Apoi:
— Tortul? Serios, Mihai? Despre asta discutăm acum?
M-am apropiat.
Cristina s-a uitat la mine.
— Vrea să vorbească cu tine.
Am luat telefonul.
— Mamă, ce s-a întâmplat?
I-am spus.
Fără să exagerez.
Când am terminat, Mihai a rămas tăcut.
— De ce nu m-ai sunat când ți-a aruncat tortul?
— Pentru că erai plecat cu serviciul.
— Și?
N-am răspuns.
— Mamă, de câte ori ai mai tăcut ca să nu ne certăm noi?
Întrebarea m-a prins nepregătită.
— Nu știu.
— Eu cred că știi.
Cristina stătea la câțiva pași.
— Ce vrei să fac? am întrebat.
— Nimic. Vin mâine. Și discut eu cu soția mea.
— Mihai…
— Nu. Nu mai trebuie să-mi protejezi căsnicia de ce se întâmplă în ea.
Mi-am dat seama că exact asta făcusem.
I-am dat telefonul Cristinei.
N-am auzit restul conversației.
M-am întors în sufragerie.
Carol deschisese tortul.
Era unul cumpărat în grabă, cu flori de zahăr și o cantitate aproape absurdă de glazură roz.
Am râs.
— N-au avut altul, a spus ea.
— Este perfect.
Am aprins lumânările.
În seara aceea am împlinit 60 de ani cu trei dintre prietenele mele și cu Alina, care a rămas până la cafea.
Nu era aniversarea pe care o pregătisem.
Dar era din nou a mea.
Luni, Cristina a avut discuția cu domnul Pavel.
Nu a primit promovarea.
Mihai mi-a spus ulterior că nu fusese din cauza unei cine sau pentru că șefului ei nu-i plăcuse comportamentul față de mine. Evaluările colegilor ridicaseră deja aceeași problemă: Cristina își asuma prea des meritul pentru munca echipei și devenea defensivă când era confruntată.
Postul de coordonare a mers altcuiva.
Cristina a fost furioasă.
Și pentru o perioadă, lucrurile dintre ea și Mihai au fost foarte tensionate.
Dar el n-a plecat de acasă și nici eu nu i-am cerut s-o facă.
Era căsnicia lor.
De data aceea însă am încetat să mai confund respectarea căsniciei fiului meu cu obligația de a accepta orice din partea soției lui.
Cristina nu a mai primit cheia casei mele.
Nu a mai organizat nimic aici.
Dacă voia să vină, mă suna înainte.
Câteva săptămâni mai târziu, Mihai și Cristina au venit la cafea.
Mai rămăsese în congelator o bucată din tortul pe care Carol îl adusese la aniversare.
Am pus-o pe masă.
Cristina s-a uitat la stratul gros de glazură roz.
— Doamne, câtă glazură.
Mi-am luat furculița și am gustat.
— Noroc că nu e ziua ta.
Mihai și-a ascuns un zâmbet.
Cristina n-a râs.
Dar nici n-a mai atins nimic din casa mea fără să întrebe.
La 60 de ani, mi-am sărbătorit până la urmă aniversarea, Cristina a pierdut promovarea pentru un comportament pe care îl repetase și la serviciu, iar eu am încetat definitiv să mai tac doar ca să păstrez liniștea în căsnicia fiului meu.