Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Elisabeta a căutat câteva secunde prin geantă.
Apoi a scos ceva mic.
O bucată de plastic roșu, zgâriată la margini.
A așezat-o pe masa lui Adrian.
Era un ecuson vechi de angajat.
Pe el se mai putea citi un singur nume:
ADRIAN.
M-am uitat la el.
Apoi la Elisabeta.
— Ce este asta?
Adrian n-a răspuns.
Elisabeta a făcut-o.
— Ecusonul lui.
Adrian și-a coborât vocea.
— Credeam că l-ați aruncat.
— Mi-ai spus s-o fac.
— Atunci de ce l-ați păstrat?
Elisabeta s-a uitat spre farfuria spartă de lângă pantofii mei.
— Pentru că îmi amintea de băiatul care îl purta.
Adrian și-a strâns maxilarul.
— Nu văd ce legătură are trecutul meu cu asta.
— Eu văd.
Elisabeta s-a întors spre mine.
— Avea șaptesprezece ani când l-am angajat.
M-am uitat din nou la costumul lui.
— A lucrat aici?
— Nu în restaurantul ăsta. Într-un local mic pe care îl administram eu atunci.
Adrian s-a ridicat.
— Elisabeta, ajunge.
— Nu. Tu ai vrut ca toată lumea să audă ce părere ai despre Cristina. Acum poți asculta și tu.
El a privit spre ceilalți clienți.
Îl deranja.
Dar nu suficient cât să admită că greșise.
— Am muncit pentru tot ce am acum.
— Nu ți-a spus nimeni că nu.
— Atunci ce încercați să demonstrați?
Elisabeta a atins ecusonul cu un deget.
— Îți amintești de masa șase?
Adrian n-a răspuns.
— Adrian?
A oftat.
— Da.
— Spune-i Cristinei ce s-a întâmplat.
— Nu e treaba ei.
Elisabeta s-a așezat încet.
— Atunci spun eu.
Cu aproape treizeci de ani înainte, o femeie intrase în restaurant împreună cu băiețelul ei.
Numărase monedele înainte să comande un singur sandviș pentru copil.
Pentru ea nu comandase nimic.
Adrian avea șaptesprezece ani.
Își luase porția de angajat și o dusese femeii.
— I-ai spus că bucătăria pregătise una în plus, a continuat Elisabeta.
Adrian privea ecusonul.
— Da.
— Știai că îi era foame.
— Da.
— Pentru că și mama ta făcea același lucru.
Atunci Adrian a ridicat brusc privirea.
— Ajunge.
Elisabeta nu s-a oprit.
Mama lui îl crescuse singură.
Uneori nu ajungeau banii pentru chirie și mâncare.
Adrian lucra după școală tocmai ca s-o ajute.
Într-o după-amiază, câțiva colegi îl văzuseră în uniformă și râseseră de el.
— Te-ai închis în magazie, i-a spus Elisabeta. Și mi-ai spus că într-o zi vei avea atât de mult succes încât nimeni nu te va mai privi de sus.
Adrian a luat ecusonul între degete.
— Și m-am ținut de promisiune.
Elisabeta s-a uitat la cioburile de lângă mine.
— Chiar așa?
Adrian a încremenit.
— Sau ai ajuns tu omul care îi privește pe ceilalți de sus?
Pentru câteva secunde nu s-a auzit nimic.
Apoi Adrian s-a întors spre mine.
— Nu știam situația ta.
Am simțit că mă enervez din nou.
— Exact.
A clipit.
— Poftim?
— Nu știați nimic despre mine când mi-ați spus că sarcina mea este rezultatul unor decizii nechibzuite.
— Eram nervos.
— Pentru un minut.
— Aveam o întâlnire importantă.
— Și eu am un copil în burtă și tocmai am avut o durere. Pentru mine asta era important.
N-a mai spus nimic.
Și-a băgat mâna în sacou și a scos portofelul.
A tras câteva bancnote.
— Pentru deranj.
M-am uitat la bani.
— Puneți-i înapoi.
— Cristina…
— Nu vreau bani.
— Încerc să repar lucrurile.
— Atunci nu încercați să cumpărați momentul în care v-ați făcut de rușine. Cereți-vă scuze.
Adrian a rămas cu bancnotele în mână.
Apoi le-a pus înapoi.
Nu i-a venit ușor.
— Îmi pare rău.
Am așteptat.
A înțeles.
— Te-am umilit. Ți-am amenințat serviciul și am vorbit despre sarcina ta fără să știu nimic despre tine. N-ar fi trebuit să împing farfuria. Îmi pare rău.
— Mulțumesc.
Atât.
Telefonul lui a început să sune.
S-a uitat la ecran.
— Întâlnirea? a întrebat Elisabeta.
Adrian a dat din cap.
A răspuns.
— Întârzii.
A ascultat câteva secunde.
Apoi a spus:
— Nu, restaurantul nu m-a întârziat. Eu am întârziat.
După ce a închis, a cerut-o pe Dana.
I-a spus clar că eu nu făcusem nimic greșit și că el provocase incidentul.
A plătit farfuria spartă și masa.
Dar n-a lăsat bancnote pe masă ca să transforme totul într-o demonstrație de generozitate.
Înainte să plece, Elisabeta a luat ecusonul roșu.
I l-a întins.
Adrian s-a uitat surprins la ea.
— L-ați păstrat aproape treizeci de ani.
— Da.
— De ce mi-l dați acum?
Elisabeta și-a luat geanta.
— Pentru că eu l-am păstrat destul.
El a întors ecusonul între degete.
— Și ce să fac cu el?
— Ce vrei. Îl arunci sau îl păstrezi.
S-a oprit.
— Dar dacă îl păstrezi, hotărăște singur dacă îți amintește cine ai fost sau te obligă să vezi cine ai devenit.
Adrian n-a răspuns.
A băgat ecusonul în buzunarul interior al sacoului și a plecat.
Nu știu dacă acea după-amiază l-a schimbat.
Probabil oamenii nu se schimbă atât de simplu.
Dar știu ce s-a întâmplat cu mine.
Dana n-a mai negociat.
A chemat pe cineva să-mi preia mesele și m-a trimis la control.
Durerea se dovedise a fi o contracție izolată. Medicul mi-a spus că eu și copilul eram bine, dar că trebuia să reduc ritmul și să nu mai ignor asemenea episoade.
M-am întors la serviciu după câteva zile, cu program mai scurt.
Nu mi-am pierdut slujba.
Adrian a achitat paguba pe care o provocase și nu a depus nicio reclamație împotriva mea.
Elisabeta a continuat să vină de două-trei ori pe săptămână la aceeași masă, cu bastonul și geanta ei maro.
Prima dată când am servit-o după incident, i-am pus cafeaua în față.
— V-ați despărțit greu de ecuson?
Elisabeta a zâmbit.
— Nu, dragă.
A amestecat încet în cafea.
— Unele lucruri trebuie păstrate până când ajung din nou la omul căruia îi aparțin.
M-am uitat spre masa unde Adrian spărsese farfuria.
Cioburile dispăruseră de mult.
Eu eram încă acolo.
Și, câteva luni mai târziu, am plecat în concediu de maternitate tot de acolo, cu serviciul păstrat și cu băiețelul meu sănătos.
Pe Adrian nu l-am mai văzut.
Nu știu dacă a păstrat ecusonul.
Dar știu sigur că, în ziua aceea, omul care amenințase că mă lasă fără serviciu pentru un minut de întârziere a plecat din restaurant cu vechiul lui ecuson în buzunar, iar eu am rămas cu slujba, demnitatea și copilul meu în siguranță.