Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Dan mi-a răspuns după câteva minute.
Da. Mașina e de la firma noastră.
Atât aveam nevoie să știu.
L-am sunat.
— Poți să vii până aici?
— La reuniunea ta?
— Da.
— De ce?
— Rareș este aici.
A tăcut.
— Rareș-Rareș?
— Exact.
— Ce-a făcut?
— Nu m-a recunoscut.
Dan a început să râdă.
— Și acum flirtează cu mine.
Râsul s-a oprit.
— E însurat?
— Cu Cătălina.
— Vin.
— Dan, fără amenințări.
— Emilia, am patruzeci de ani. Am evoluat.
— Patruzeci și unu.
— Tocmai de asta sunt și mai matur.
A ajuns după aproximativ douăzeci de minute.
Rareș mă aștepta lângă ieșirea spre terasa restaurantului.
Când m-a văzut venind, a zâmbit.
Apoi l-a văzut pe Dan în spatele meu.
Zâmbetul i-a dispărut.
— Dan?
Fratele meu s-a oprit lângă mine.
— Rareș.
Privirea lui Rareș s-a mutat de la el la mine.
Și am văzut exact momentul în care a înțeles.
— Nu…
Am zâmbit.
— Ba da.
— Emilia?
— Bună, Rareș.
S-a albit la față.
— Nu te-am recunoscut.
— Mi-am dat seama.
A aruncat o privire spre sală.
— Ascultă, despre ce am spus mai devreme…
— Care parte?
— Emilia, te rog.
— Că sunt cea mai atrăgătoare femeie de aici? Că vrei să mergem undeva mai liniștit? Sau partea despre soția ta?
— Vorbește mai încet.
— De ce?
Atunci am observat-o pe Cătălina apropiindu-se.
— Ce se întâmplă?
M-a privit câteva secunde.
Apoi ochii i s-au mărit.
— Emilia?
— Bună, Cătălina.
Ea mă recunoscuse.
Rareș nu.
— Ce faceți aici? a întrebat.
Rareș a răspuns imediat:
— Nimic.
M-am uitat la Cătălina.
— Soțul tău nu știa cine sunt. Mi-a cumpărat o băutură și mi-a propus să plecăm undeva mai liniștit.
Cătălina s-a întors spre el.
— Ai făcut ce?
— Doar vorbeam.
— Și despre mine ce i-ai spus?
Rareș s-a uitat la mine.
— Emilia, nu face asta.
Atunci am înțeles că se temea mai mult de propoziția aceea decât de flirt.
— Mi-a spus că înainte arătai mai bine. Înainte de cei trei copii.
Cătălina n-a răspuns.
Rareș a încercat să-i atingă brațul.
Ea s-a retras.
— Serios?
— Am făcut o glumă proastă.
— Despre corpul meu?
— Cătălina…
M-am uitat la el.
— Exact aceeași glumă o făceai și acum douăzeci de ani.
— Eram copii atunci!
— Eu aveam șaisprezece ani și tocmai îmi îngropasem părinții.
Rareș a tăcut.
Cătălina s-a uitat spre mine.
Cred că atunci și-a amintit și ea.
Știa ce se întâmplase în liceu.
— Nu asta e tot, a spus Dan.
Rareș s-a întors brusc.
— Tu ce cauți aici?
Dan a arătat prin geam.
— Am venit după mașină.
Rareș a încremenit.
Cătălina s-a uitat spre Porsche.
— Ce mașină?
— Cea cu care se laudă soțul tău de două ore.
— Mi-a spus că e împrumutată de la un client.
Dan a ridicat din sprâncene.
— Este închiriată de la firma în care sunt asociat.
Rareș s-a apropiat de el.
— Putem discuta separat.
— Putem. Dar am nevoie de cheie.
— O returnez mâine.
— Contractul spune astăzi.
Nu mai era nevoie de spectacol.
Rareș își construise singur unul.
Cătălina îl privea altfel acum.
— Ce altceva le-ai spus oamenilor?
— Nimic important.
— Că ai trei afaceri? am întrebat.
Rareș s-a întors spre mine.
— Vrei să mă umilești?
— Nu.
— Atunci de ce faci asta?
M-am uitat la el.
— Eu n-am inventat nimic în seara asta. Te-am lăsat doar să vorbești.
Cătălina a închis ochii pentru o secundă.
— Trei afaceri?
— Încerc să construiesc ceva.
— Rareș, ești instalator pe cont propriu.
— Și ce e rău în asta? a izbucnit el.
— Absolut nimic, am spus.
S-a uitat la mine.
— Atunci?
— Nimic nu e rușinos nici în meseria ta, nici în faptul că stai cu chirie și nici în faptul că închiriezi o mașină. Rușinos este că ai nevoie să-i faci pe ceilalți să pară mai mici ca să pari tu mai mare.
N-a răspuns.
Cătălina și-a luat poșeta de pe un scaun.
— Eu plec.
— Hai să mergem acasă și discutăm.
— Tu poți merge unde vrei. Eu în seara asta nu vin cu tine.
Rareș a încercat să se apropie.
— Pentru o conversație?
Cătălina s-a oprit.
— Pentru faptul că ai încercat să pleci cu altă femeie și ai vorbit despre mine exact cum vorbeai despre ea când aveam șaisprezece ani.
Apoi s-a uitat la mine.
— Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat atunci.
N-am avut nevoie de mai mult.
— Ai grijă de tine.
A plecat singură.
Dan și-a întins mâna.
— Cheia.
Rareș a rămas câteva secunde cu ea în palmă.
Apoi i-a dat-o.
În jurul nostru, reuniunea continua. Muzica se auzea, oamenii vorbeau, paharele se loveau unele de altele.
Nimeni nu a izbucnit în aplauze.
Nimeni nu trebuia.
Rareș s-a uitat la mine.
— Te simți mai bine acum?
M-am gândit înainte să răspund.
— Da. Dar nu din motivul pe care îl crezi.
— Atunci de ce?
M-am uitat spre locul prin care plecase Cătălina.
— Pentru că douăzeci de ani am crezut că problema am fost eu.
N-a spus nimic.
— În seara asta te-am auzit vorbind despre ea exact cum vorbeai despre mine. Și am înțeles în sfârșit că n-a fost niciodată despre corpul meu.
Am plecat.
Dan m-a ajuns pe hol.
— Atât?
— Atât.
— Nu vrei să-i rup picioarele?
Am râs.
— Ai promis că ai evoluat.
— Corect.
Am plecat împreună.
Cătălina nu s-a întors la Rareș în seara aceea. Ce a decis ulterior despre căsnicia lor a rămas între ei. Eu n-am mai căutat-o și nu l-am mai contactat niciodată pe el.
Pentru mine, povestea se terminase.
Când am ajuns acasă, mi-am scos pantofii care mă omorâseră toată seara și am trecut prin fața oglinzii mari din dormitor.
Ani întregi mă oprisem în fața ei ca să verific ce trebuia ascuns, schimbat sau slăbit.
În seara aceea am trecut mai departe.
Pentru prima dată după douăzeci de ani, nu mai aveam nevoie să mă uit la mine ca să aflu dacă Rareș avusese dreptate.
Știam deja că nu avusese.