Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Andrei a trecut pe lângă Bianca.
A venit direct la mine.
— Ce se întâmplă? am întrebat.
— Nu știu încă.
S-a întors spre Bianca.
— De ce ești aici?
Bianca părea la fel de șocată.
— Tu m-ai chemat.
— Eu?
Doina s-a ridicat din primul rând.
— Nu faceți circ în biserică.
Andrei nici n-a privit-o.
— Bianca, eu nu te-am chemat.
Bianca și-a deschis poșeta și a scos telefonul.
— Am primit mesaj că vrei să mă vezi înainte de ceremonie.
— De la cine?
— De la mama ta.
Doina s-a apropiat.
— Am încercat doar să evit o greșeală.
Am simțit mâna lui Andrei strângându-se în jurul mâinii mele.
— Ce greșeală?
Doina s-a uitat spre mine.
N-a fost nevoie să spună.
Andrei a înțeles.
— Mamă, ce i-ai spus Biancăi?
— Adevărul.
— Care adevăr?
Bianca a răspuns înaintea ei.
— Că nunta nu mai are loc.
M-am uitat la Andrei.
— Ce?
— Mi-a spus că după accident ai hotărât să amâni nunta, a continuat Bianca. Că voi doi v-ați certat și că vrei să vorbești cu mine.
Doina a intervenit:
— Pentru că era evident că Andrei avea îndoieli!
— N-am avut nicio îndoială, a spus el.
— Atunci de ce mă sunai în fiecare seară?
— Pentru că încercai să mă convingi să amân nunta!
Vocile lor atrăseseră deja atenția tuturor.
Mi-am privit invitații.
Apoi rochia albă a Biancăi.
— Și rochia?
Bianca s-a uitat în jos, jenată.
— Mama lui mi-a spus că este o petrecere restrânsă după anularea ceremoniei. Că vrea să ne împăcăm și că… ar trebui să vin așa cum mă ține minte Andrei.
Doina a ridicat bărbia.
— Bianca a fost întotdeauna potrivită pentru tine.
Andrei s-a uitat la mama lui de parcă n-o mai recunoștea.
— Ai adus-o pe fosta mea iubită la nunta mea îmbrăcată în alb?
— Am încercat să te salvez.
— De cine?
Doina s-a uitat din nou spre cicatricile mele.
Gestul a fost suficient.
— Nu spune, a avertizat-o Andrei.
— Uită-te la ea!
În biserică s-a făcut liniște.
Doina a continuat:
— Toată lumea se uită. Asta vrei să vezi în fotografiile tale peste douăzeci de ani?
Am simțit că mi se încălzește fața.
Instinctiv, am vrut să trag voalul peste obraz.
M-am oprit.
Andrei s-a întors spre mama lui.
— Ieși.
Doina a încremenit.
— Ce-ai spus?
— Nu rămâi la nuntă.
— Sunt mama ta.
— Știu.
— Mă dai afară pentru ea?
— Nu. Te rog să pleci pentru ceea ce ai făcut tu.
Doina a început să plângă.
— După tot ce am făcut pentru tine…
De data aceasta Andrei n-a cedat.
— Astăzi trebuia să fii aici ca mama mea. Ai venit ca să-mi distrugi căsătoria înainte să înceapă.
Bianca s-a apropiat de mine.
— Îmi pare rău.
N-am răspuns imediat.
Nu știam ce să-i spun.
Ea nu-mi făcuse nimic.
Fusese folosită și ea.
— Nu știai că nunta are loc?
— Nu. Dacă știam, nu veneam.
Apoi s-a întors către Doina.
— Și să nu mă mai folosiți niciodată pentru așa ceva.
Bianca a plecat prima.
Doina a rămas câteva secunde nemișcată.
Cred că încă aștepta ca Andrei s-o oprească.
N-a făcut-o.
Și-a luat geanta și a ieșit.
Ușile bisericii s-au închis.
Am rămas lângă Andrei, dar nu eram pregătită să merg pur și simplu la altar.
— De ce nu mi-ai spus că mama ta încerca să te convingă să amâni?
— Pentru că am crezut că pot s-o opresc fără să te mai rănesc și eu.
— Și ai oprit-o?
A privit spre ușile prin care tocmai ieșise.
— Prea târziu.
— Exact.
A dat din cap.
— Ai dreptate.
Nu mi-a cerut să uit.
Nu mi-a spus că „așa e mama”.
Și poate tocmai de aceea am rămas.
Am respirat adânc.
Apoi am ridicat voalul complet de pe față.
— Dacă ne căsătorim astăzi, nu vreau nicio fotografie în care fotograful să-mi ascundă partea stângă.
Andrei m-a privit.
— N-o ascundem.
— Și mama ta nu se întoarce la petrecere.
— Nu se întoarce.
Am intrat împreună.
Ne-am căsătorit în acea zi.
Bianca nu a rămas la ceremonie, iar Doina nu a participat nici la cununia religioasă, nici la petrecere.
În săptămânile următoare, Andrei i-a spus mamei lui că nu va mai intra în casa noastră și nu va mai participa la viața noastră până când nu va recunoaște ce făcuse și nu va înceta să mă trateze ca pe o greșeală pe care fiul ei trebuia s-o repare.
Doina nu și-a cerut scuze.
Așa că distanța a rămas.
Eu și Andrei am rămas căsătoriți.
Iar dintre sutele de fotografii făcute în ziua aceea, n-am ales-o pentru ramă pe cea în care machiajul îmi ascundea cel mai bine obrazul.
Am ales una făcută după ceremonie.
Voalul era în spate, capul îl țineam drept, iar partea stângă a feței era complet vizibilă.
Cicatricile se vedeau.
Andrei era lângă mine.
Fotografia aceea este și astăzi în casa noastră.
Nu pentru că accidentul n-a mai contat și nici pentru că am învățat peste noapte să-mi iubesc cicatricile.
Ci pentru că nunta noastră s-a terminat exact invers decât încercase Doina să o aranjeze:
eu am rămas mireasa, Andrei a rămas soțul meu, iar femeia care încercase să mă scoată din viața lui a fost cea care a plecat de la nuntă.