Partea 2, Continuarea povestii – Luca a sunat-o pe mama lui pe loc.
A răspuns din prima.
— Mamă, unde e canapeaua noastră?
— Bună și vouă, a răspuns ea liniștită. A trebuit să anulez livrarea. Nu mai avea rost.
Am simțit că îmi fierbe sângele.
— Cum adică nu mai avea rost?
— Păi unde voiați s-o puneți? Ela are nevoie de spațiu pentru pătuțul copilului.
Luca a rămas fără cuvinte.
— Mamă… despre ce vorbești?
— Exact despre ce auzisem că ați înțeles deja. Ela va sta în apartamentul vostru doi ani. Voi sunteți tineri, puteți locui o vreme la părinții Clarei. E mai bine pentru toată lumea.
Am luat telefonul din mâna lui.
— Izabela, este apartamentul nostru. Cine ți-a dat dreptul să hotărăști în locul nostru?
A râs scurt.
— Vai, Clara… iar exagerezi. Tot părinții tăi l-au cumpărat. Nu vă lipsește nimic dacă mai stați puțin și la ei.
— Ne-ai mințit și pe noi, și pe Ela.
— Am făcut ce trebuia. Uneori cineva trebuie să ia deciziile importante.
Am închis telefonul.
Nu mai avea rost să discutăm.
În seara aceea i-am spus Elei adevărul.
La început nu m-a crezut.
Apoi i-am arătat mesajele și contractul de livrare al mobilierului.
Fața i s-a schimbat complet.
— Mama mi-a spus că voi ați insistat să stăm aici…
Am dat din cap.
— Nu. Noi nici măcar nu știam că ai cheia.
Ela a început să plângă.
— Îmi pare atât de rău…
Luca s-a apropiat de sora lui.
— Nu e vina ta.
Am hotărât să le mai lăsăm câteva zile să-și găsească altă locuință.
Nu puteam scoate un copil atât de mic în stradă.
Două zile mai târziu, Izabela a venit.
A intrat în apartament fără să salute.
— Ce teatru mai faceți acum?
S-a așezat la masă ca și cum era în propria casă.
— Dați afară o mamă cu un bebeluș? Chiar n-aveți suflet?
Luca și-a pierdut pentru prima dată răbdarea.
— Mamă… ai mințit-o pe Ela. Ai luat cheia fără acordul nostru. Ai anulat mobila noastră. Cum ai putut?
Izabela a ridicat din umeri.
— Sunt mama ta. Știu mai bine ce este bine pentru familie.
M-am uitat la ea câteva secunde.
Apoi am spus calm:
— Dă-mi cheile apartamentului.
— Nu.
— Atunci o să le luăm noi.
Izabela a râs.
— Să vă văd.
În acel moment am luat poșeta de pe masă și am așezat-o în fața ei.
S-a răsturnat.
Din ea au căzut telefonul, portofelul, un ruj…
…și cheia apartamentului nostru.
Luca a ridicat-o încet.
— De astăzi nu mai intri aici fără să te invităm.
Pentru prima dată, mama lui nu a mai avut niciun răspuns.
A plecat fără să se uite înapoi.
În aceeași zi am schimbat yala.
Câteva săptămâni mai târziu, Ela și soțul ei aveau deja apartamentul lor.
Au rămas aproape de noi și ne vedeam des.
Izabela a încercat de câteva ori să revină.
Dar de fiecare dată Luca a fost ferm.
— Mamă, dacă vrei să faci parte din viața noastră, trebuie să respecți limitele noastre.
Au trecut câteva luni.
Într-o seară, când mă întorceam de la serviciu, am găsit-o pe Izabela în fața blocului.
Nu mai avea aerul acela autoritar.
Părea obosită.
— Clara… am venit doar să-mi cer iertare.
Am rămas tăcută.
— Am crezut că ajut. De fapt, am vrut să controlez totul.
Mi-a fost teamă că îmi voi pierde copiii și am sfârșit prin a-i îndepărta.
Am privit-o câteva clipe.
— Mai avem o șansă?
Atunci am zâmbit pentru prima dată după multe luni.
— O șansă… da.
Dar fără chei.
Și fără decizii luate în locul nostru.
A încuviințat în liniște.
În ziua aceea am înțeles că o casă nu este apărată doar de o ușă încuiată.
Este apărată și de limitele pe care ai curajul să le pui, chiar și celor pe care îi iubești.