Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am întins mâna.
— Dă-mi cheia.
Mihai n-a făcut-o.
— Hai să discutăm cinci minute.
— Am discutat deja.
Cătălin și-a lăsat geanta jos.
— Eu nu vreau să vă stric căsnicia.
— Atunci de ce ai venit cu bagajele după ce știai că am spus nu?
— Mihai mi-a zis că rezolvă.
M-am uitat la soțul meu.
— Cum urma să rezolvi?
— După ce intra, vedeai că nu se întâmplă nimic.
Acolo s-a schimbat totul.
Nu mai era o neînțelegere.
Planul fusese exact acela de care mă temusem: să-l instaleze întâi și să mă convingă după.
— Cheia, Mihai.
— Dacă ți-o dau, îl lași efectiv pe fratele meu fără locuință.
— Nu eu l-am adus aici.
Cătălin a intervenit:
— Am nevoie de două luni.
— Nu.
— O lună.
— Nu.
Fața lui s-a înăsprit.
— Garsoniera stă goală.
— Și poate rămâne goală.
— Deci preferi să stea goală decât să mă ajuți?
— Prefer să decid eu cine locuiește în proprietatea mea.
Mihai a coborât vocea.
— Dacă m-ai iubi, n-ai face asta.
M-am uitat la el.
— Dacă mă respectai, nu luai cheia pe ascuns.
De data aceasta n-a avut răspuns.
I-am cerut din nou cheia.
A refuzat.
Atunci am scos telefonul și am sunat administratorul blocului. I-am spus simplu că nimeni nu avea permisiunea mea să intre în garsonieră și că urma să schimb butucul ușii în aceeași zi.
Cătălin a înjurat printre dinți.
— Serios? Pentru familie faci asta?
— Familia nu intră cu cheia pe ascuns.
Și-a luat bagajele.
Dar Mihai nu a plecat cu el.
A rămas în fața mea.
— Dacă îl trimiți de aici, eu plec cu el.
Nu mă așteptasem la asta.
— Este alegerea ta.
A rămas nemișcat câteva secunde.
Probabil se aștepta să-l opresc.
N-am făcut-o.
Și-a băgat cheia în buzunar și a plecat după fratele lui.
În seara aceea am schimbat butucul garsonierei.
Apoi am ajuns acasă.
Mihai își făcea bagajul.
Mariana era și ea acolo.
— Ai reușit, mi-a spus. Ai pus o garsonieră înaintea familiei.
— Nu. Mihai a pus decizia lui asupra proprietății mele înaintea căsniciei noastre.
— Cătălin n-avea unde să meargă!
Mihai a închis geanta.
— Mamă, ajunge.
A fost prima dată când i-a spus asta.
Dar era prea târziu pentru seara aceea.
A plecat.
Cătălin s-a mutat temporar la Mariana.
După zece zile, situația lor a devenit exact atât de dificilă pe cât mă avertizaseră că ar fi fost dacă ar fi stat la mine.
Cătălin nu avea bani pentru cumpărături.
Nu contribuia la facturi.
Spunea că își caută de lucru, dar refuza slujbele care nu-i conveneau.
Mariana a început să-l preseze pe Mihai să-i găsească altă soluție.
Garsoniera mea nu mai era însă una dintre ele.
Eu și Mihai am stat separați aproape două luni.
Nu ne-am împăcat după o singură conversație.
Problema nu fusese Cătălin.
Problema fusese că soțul meu auzise “nu”, luase cheia mea și hotărâse că putea transforma acel “nu” în “da” dacă mă punea în fața faptului împlinit.
Când am început să discutăm din nou, i-am spus clar:
— Dacă ne întoarcem unul la altul, proprietatea mea nu mai este niciodată soluția pe care o promiți familiei tale înainte să mă întrebi.
Mihai a acceptat.
Dar acceptarea nu a reparat imediat încrederea.
S-a întors acasă abia după ce am decis amândoi că vrem să mai încercăm căsnicia.
Cătălin nu a primit cheia.
După câteva luni și-a găsit de lucru într-un service și a închiriat o cameră împreună cu un coleg.
Mariana a rămas mult timp supărată pe mine.
Am putut trăi cu asta.
Garsoniera a rămas încuiată până în primăvara următoare, când am închiriat-o unei tinere asistente medicale, cu contract și toate actele în regulă.
În prima lună în care chiria mi-a intrat în cont, Mihai a văzut notificarea.
S-a uitat la mine și a spus:
— Ai avut dreptate. Nu era o cameră goală pe care puteam s-o promit eu cuiva.
— Nu, am răspuns. Nu era.
Era proprietatea mea.
Și cheia ei nu a mai plecat niciodată din mâna mea fără acordul meu.