Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 În aceeași zi am trimis mesajul avocatului care se ocupase de succesiunea mătușii Ileana.
Luni dimineață eram în biroul lui.
— Daniel poate cere ceva din vilă? am întrebat.
— Din vilă, nu. Ați moștenit-o după divorț. Dar dacă susține că anumite bunuri îi aparțin sau că există sume investite de el, poate formula pretenții. Faptul că le formulează nu înseamnă că sunt și întemeiate.
Asta era diferența pe care Daniel părea hotărât s-o ignore.
Două zile mai târziu am primit lista.
Pergola.
Un set de mobilier de grădină.
Un televizor.
Două tablouri.
Unelte din garaj.
Până și automobilul vechi al mătușii Ileana.
Daniel susținea că unele fuseseră cumpărate sau reparate cu bani din perioada căsniciei noastre.
Am citit lista împreună cu avocatul.
— Aveți acte?
Am avut mai multe decât credeam.
Mătușa Ileana păstrase aproape tot.
Facturi.
Chitanțe.
Extrase.
Garanții.
Pentru pergolă existau inclusiv factura materialelor și plata către meseriașul care făcuse lucrarea.
Daniel îl ajutase trei după-amiezi.
Atât.
Dar el nu s-a oprit.
A început să-mi trimită mesaje despre lucrurile pe care “le făcuse pentru casa aia”.
Că mutase mobilă.
Că reparase un robinet.
Că tăiase crengi.
Că o dusese pe mătușa Ileana de două ori cu mașina la magazin.
La un moment dat mi-a scris:
“Doisprezece ani am fost familie. Nu poți șterge totul.”
I-am răspuns o singură dată:
“Nu șterg nimic. Dar nici nu transform favorurile făcute mătușii mele în drept de proprietate.”
După aceea am lăsat avocații să discute.
Problema era că Elena trebuia să părăsească apartamentul în mai puțin de două săptămâni.
Și asta îl făcea pe Daniel să insiste.
M-a sunat într-o seară.
— Las-o măcar o lună.
— Nu.
— Două săptămâni.
— Nu.
— Ana, nu are unde să meargă.
— Acum o săptămână avea două valize făcute. Unde intenționa să se mute dacă eu nu moșteneam vila?
A tăcut.
— La mine, a spus în cele din urmă.
— Atunci problema este rezolvată.
— Apartamentul meu are două camere.
— Vila mea are cinci. Niciuna nu este a mamei tale.
Vocea lui s-a înăsprit.
— Asta e răzbunare.
— Nu. Dacă voiam să mă răzbun, v-aș fi lăsat să intrați și apoi aș fi încercat să vă scot. Eu v-am spus înainte să veniți că răspunsul este nu.
După încă o săptămână, avocatul meu m-a sunat.
Daniel renunțase la majoritatea pretențiilor.
Pentru două obiecte susținea în continuare că participase financiar la cumpărarea lor.
Le-am verificat separat.
Unul fusese plătit integral de mătușa mea.
Pentru celălalt exista un transfer vechi făcut de mine către Daniel înainte ca el să-l cumpere în numele nostru drept cadou pentru Ileana.
Nu era comoara pe care și-o imaginase.
Nu exista o bucată ascunsă din vilă care să-i aparțină.
Nu exista o cameră a lui.
Și cu atât mai puțin una a mamei sale.
Elena s-a mutat temporar la Daniel.
Din ce am aflat mai târziu, situația a fost exact atât de comodă pe cât își imaginase el când încercase să mi-o lase mie.
După aproape o lună și-a găsit o garsonieră de închiriat.
Daniel m-a sunat încă o dată.
— Ești mulțumită?
— De ce?
— Mama s-a mutat într-o garsonieră.
— Mama ta și-a găsit o locuință.
— Înainte nu erai așa.
M-am uitat prin fereastra dinspre grădină.
— Ba da, Daniel. Doar că înainte spuneam “nu”, iar voi continuați până îl transformam în “bine”.
N-a răspuns.
— Acum “nu” rămâne “nu”.
Am închis.
Pretențiile lui asupra bunurilor au fost retrase după ce documentele au fost verificate.
Nu a primit nicio parte din vilă.
Elena nu s-a mutat niciodată acolo.
Iar Daniel nu a mai trecut de poartă.
Camera dinspre grădină a rămas goală câteva luni.
Apoi am mutat acolo masa veche de lucru a mătușii Ileana, fotografiile ei și fotoliul în care obișnuia să citească.
Nu devenise camera Elenei.
Rămăsese parte din casa pe care mătușa mea alesese să mi-o lase mie.