Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Ce menajeră? am întrebat.
Adriana s-a uitat la mine.
— Radu mi-a spus că vine o doamnă de două ori pe săptămână.
Am început să râd.
— Vine. Se numește Cristina.
Adriana s-a întors spre fiul ei.
— Radu?
— Am spus doar că uneori ne ajută cineva.
— Cine?
N-a răspuns.
M-am uitat la el.
— Mama ta mai știe și altceva despre căsnicia noastră?
— Cristina, nu transforma asta într-un spectacol.
Adriana și-a împins scaunul.
— Mi-ai spus că tu plătești aproape singur creditul.
Acolo n-am mai râs.
Apartamentul îl cumpăraserăm împreună după căsătorie.
Avansul fusese de 72.000 de euro.
48.000 veniseră din economiile mele.
Restul de la Radu.
Ratele se plăteau din contul comun în care depuneam amândoi bani.
— Asta i-ai spus?
— Eu câștig mai mult decât tine.
— Cu aproximativ zece la sută.
— Nu despre asta e vorba.
— Atunci despre ce este?
Adriana îl privea altfel acum.
— Mie mi-ai spus că ai plătit aproape tot avansul.
Radu s-a ridicat.
— Mamă, nu sunt obligat să-ți explic finanțele mele.
— Nu. Dar tu ai ales să mi le explici. Și ai mințit.
A început să se plimbe prin cameră.
— Bine. Am exagerat câteva lucruri. Ce vreți acum?
— Vreau să știu de ce, am spus.
— Pentru că m-am săturat ca toată lumea să creadă că tu ții casa.
Am rămas nemișcată.
— Dar eu țin casa.
— Exact!
S-a oprit.
Își dăduse singur răspunsul.
Adriana s-a uitat lung la el.
— Continuă.
Radu și-a trecut mâna prin păr.
— La serviciu muncesc zece ore uneori. Vin acasă obosit. Dar la părinții Cristinei, la prieteni, peste tot aud numai “Cristina a organizat”, “Cristina a rezolvat”, “Cristina a făcut”.
— Pentru că le fac.
— Știu!
Vocea îi crescuse.
— Și când mama m-a întrebat înainte să vină cum împărțim lucrurile, am exagerat.
— De ce? a întrebat Adriana.
Radu a ezitat.
— Pentru că nu voiam să creadă că sunt ca tata.
Adriana a amuțit.
Știam câte ceva despre tatăl lui Radu.
Venise toată viața de la serviciu, se așezase la masă și așteptase ca soția lui, care lucra și ea cu normă întreagă, să facă restul.
După douăzeci și șapte de ani, Adriana divorțase de el.
— Toată copilăria mi-ai spus să nu ajung ca el, a continuat Radu.
— Și soluția ta a fost să-i atribui soției tale lucrurile pe care pretindeai că le faci tu?
Radu n-a răspuns.
— Mi-ai spus că ea stă pe internet toată ziua, a continuat Adriana. Că tu faci aproape totul. Că femeia asta contribuie puțin la casă.
A arătat spre mine.
— Și eu am venit aici crezându-te.
M-am uitat la ea.
— Asta nu explică de ce mi-ați lăsat rufele și farfuriile.
— Nu.
Pentru prima dată părea jenată.
— Pentru asta nu am nicio scuză.
Nu deveniserăm prietene în cinci minute.
Și nu uitasem ultimele zece zile.
Dar măcar acum știam cine construise povestea în care eu trebuia să fiu femeia leneșă care avea nevoie de “disciplină”.
În dimineața următoare, Adriana și-a făcut singură cafeaua.
Și-a strâns lenjeria.
Apoi și-a luat coșul de rufe din baie.
Radu a observat.
— Ce faci?
— Ce ar fi trebuit să fac de la început.
— Mamă, ești musafir.
— Sunt adult.
După aceea s-a întors spre mine.
— Cristina, rămân până se termină lucrările la apartamentul meu, dacă ești de acord. Dar nu mai ridici un deget pentru mine.
Am acceptat.
Cu Radu lucrurile au fost mai grele.
Nu i-a convenit deloc schimbarea.
Am stabilit că fiecare adult își strânge lucrurile, iar mesele și curățenia se împart.
Prima dată când a venit acasă într-o seară și a întrebat:
— Ce avem de mâncare?
Adriana i-a răspuns:
— Nu știu. Azi e rândul tău.
A crezut că glumește.
Nu glumea.
După câteva zile, Radu a izbucnit.
— De când a început toată povestea asta, parcă sunt pedepsit în propria casă!
— Nu ești pedepsit, am spus. Faci lucrurile pe care le spuneai altora că le faci deja.
Asta l-a redus la tăcere.
Dar problema dintre noi era mai mare decât vasele și mâncarea.
Am aflat că Radu făcuse aceleași remarci și în fața câtorva prieteni.
“Cristina are noroc că lucrează de acasă.”
“Cristina se stresează din orice.”
“Eu mă ocup de partea practică.”
Luate separat, păreau glume.
Împreună construiau o versiune a mea pe care nu o recunoșteam.
L-am întrebat într-o seară:
— De ce aveai nevoie ca eu să par mai puțin ca să pari tu mai mult?
N-a avut răspuns.
Adriana a plecat după luna stabilită.
În ultima dimineață și-a strâns singură lucrurile și a pus lenjeria la spălat.
Înainte să plece, s-a oprit lângă mine.
— Am fost nesuferită cu tine.
— Da.
A râs scurt.
— Măcar nu mă minți.
— Nu ar ajuta.
M-a îmbrățișat scurt și a plecat.
Cu Radu nu s-a rezolvat atât de simplu.
Pentru o perioadă am dormit separat.
I-am spus că nu pot continua o căsnicie în care eu fac cea mai mare parte din muncă, iar el povestește altora exact contrariul.
A început să preia concret jumătate din responsabilitățile casei.
Nu o săptămână.
Nu până mă linișteam.
Permanent.
Iar eu am încetat să repar lucrurile înainte ca el să observe că trebuie făcute.
Am rămas împreună, dar încrederea s-a refăcut greu.
Adriana a continuat să ne viziteze.
N-a mai venit niciodată pentru o lună.
Și nici nu mi-a mai lăsat vreun bilețel cu instrucțiuni pentru rufe.
Problema nu fusese că soacra mea nu știa să-și spele singură bluza.
Știa foarte bine.
Problema fusese că Radu îi construise o soție leneșă ca să poată juca el rolul soțului care duce totul în spate.
După ce minciuna a dispărut, fiecare dintre noi a trebuit să decidă ce face cu adevărul.
Eu am decis că nu mai accept să muncesc pentru trei oameni și să primesc merit pentru niciunul.