Partea 2 – Continuarea povestii. Radu a izbucnit în râs când a văzut valiza lângă ușă.
— Chiar vorbești serios?
Clara l-a privit calm.
— Mai serios decât am vorbit vreodată.
— Nu poți să mă dai afară.
Suntem căsătoriți.
— Tocmai de aceea îți cer să pleci înainte să distrugi definitiv tot ce mai avem.
Radu s-a ridicat brusc de la masă.
— Totul din cauza unui copil care nici măcar nu este al meu?
Clara a făcut un pas spre el.
— Nu.
Din cauza unui bărbat care mi-a cerut să renunț la fiica mea.
Între noi s-a lăsat o liniște apăsătoare.
Pentru prima dată, Radu părea nesigur.
— Clara… am spus asta la nervi.
— Nu.
Ai spus exact ce gândești.
Și asta schimbă totul.
Emilia stătea în continuare în pragul ușii.
Clara s-a dus la ea, i-a șters lacrimile și a sărutat-o pe frunte.
— Mergi în cameră, iubita mea.
De acum înainte nimeni nu te va mai face să te simți străină în casa ta.
Fetița a dat încet din cap și a închis ușa.
Radu și-a trecut mâna prin păr.
— O să regreți.
Singură, cu un copil, nu-ți va fi deloc ușor.
Clara l-a privit drept în ochi.
— Mi-a fost mult mai greu înainte să te cunosc.
Și m-am descurcat.
A luat valiza și i-a întins-o.
— La revedere, Radu.
După câteva secunde de ezitare, a apucat geanta.
Înainte să iasă, s-a întors încă o dată.
— Dacă plec acum, să nu mă mai cauți.
— N-am de gând.
Ușa s-a închis încet în urma lui.
În apartament s-a făcut o liniște pe care Clara nu o mai simțise de luni întregi.
În aceeași seară, Emilia a venit lângă ea pe canapea.
— Mami…
— Da?
— Eu chiar nu trebuie să plec la internat?
Clara a strâns-o în brațe.
— Nu, iubita mea.
Casa asta a fost cumpărată pentru tine cu mult înainte să apară Radu în viața noastră.
Și aici vei crește.
Împreună.
Fetița a zâmbit pentru prima dată în acea zi.
O săptămână mai târziu, Clara a depus actele de divorț.
Radu a încercat să o sune de zeci de ori.
Mai întâi a amenințat.
Apoi a încercat să o înduplece.
În cele din urmă și-a cerut iertare.
Dar era prea târziu.
Într-o după-amiază, au acceptat să se întâlnească într-o cafenea pentru a încheia totul civilizat.
Radu părea schimbat.
Avea cearcăne și vorbea mult mai încet.
— Am greșit.
Nu mi-am dat seama cât rău v-am făcut.
Clara a rămas tăcută.
— Pot măcar să-mi iau rămas bun de la Emilia?
După câteva clipe de gândire, a încuviințat.
— O singură dată.
În prezența mea.
Când a ajuns în apartament, Emilia îl aștepta cu un desen în mână.
Era desenată o casă.
În fața ei erau doar două persoane.
Mama și fiica.
Radu a privit foaia câteva secunde.
— Eu unde sunt? a întrebat încet.
Emilia și-a coborât privirea.
— Tu ai spus că eu nu fac parte din familia ta.
Acum nici tu nu mai faci parte din a mea.
Cuvintele copilului au căzut mai greu decât orice reproș.
Radu și-a șters în tăcere o lacrimă.
— Îmi pare rău.
A lăsat desenul pe masă și a plecat fără să mai spună nimic.
Clara l-a privit de la fereastră până când a dispărut dintre blocuri.
Apoi s-a întors spre fiica ei.
— Știi ce înseamnă o familie?
Emilia a ridicat din umeri.
Clara i-a zâmbit și a luat-o în brațe.
— Familia este locul în care nimeni nu te pune să alegi între iubire și copilul tău.
În seara aceea, pentru prima dată după multe luni, apartamentul lor nu a mai părut doar o locuință.
A devenit din nou acasă.