Partea 2, continuarea povestii – Elena l-a urmat pe Filip în birou cu același zâmbet sigur pe ea.
De îndată ce ușa s-a închis, el s-a întors spre ea.
— Mamă… spune-mi că este o glumă.
Ea a ridicat din umeri.
— Ce să fie glumă?
— Ai închiriat apartamentul fără să-mi spui și ai venit cu bagajele la noi.
— Exact. Acum nu mai am unde să mă întorc.
Filip a rămas câteva clipe în tăcere.
— Și ai crezut că vom accepta pur și simplu?
— De ce n-ați accepta? Suntem familie.
Izabela a intrat și ea în birou.
— Elena, familia nu înseamnă să iei decizii în locul altora.
— Eu doar voiam să fim împreună.
— Nu, mamă, a spus Filip ferm. Ai hotărât singură cum vom trăi noi de acum înainte.
Pentru prima dată, zâmbetul Elenei a dispărut.
— Adică mă dai afară?
— Îți spun doar adevărul.
Casa aceasta este a mea și a Izabelei.
Înainte să iei o decizie atât de importantă trebuia să ne întrebi.
Nu să ne pui în fața faptului împlinit.
Elena a încercat să glumească.
— Hai, Filip… nu fi influențat de nevastă-ta.
El a clătinat încet din cap.
— Nu mă influențează nimeni.
Vorbesc eu.
Și îți spun foarte clar că nu ne mutăm viața după planurile altcuiva.
În acel moment, Marta a intrat în birou.
Se uita când la mama ei, când la noi.
— Mamă… tu chiar nu le-ai spus nimic înainte?
Elena a tăcut.
Marta și-a dus mâna la frunte.
— Mi-ai spus că Filip știe și că ne-a invitat.
Am venit pentru că te-am crezut.
Izabela s-a apropiat de ea.
— Nu este vina ta.
Și-a cerut scuze imediat.
— Îmi pare rău… dacă aș fi știut adevărul, nu aș fi călcat niciodată aici.
Elena privea scena fără să spună nimic.
Pentru prima dată părea că înțelege ce făcuse.
Filip a tras aer adânc în piept.
— Mamă, până mâine seară vă găsim un hotel.
Între timp vom merge împreună la chiriaș și vom vedea dacă poți anula contractul sau dacă îți găsim alt apartament.
Dar aici nu vă mutați.
Nu pentru că nu te iubim.
Ci pentru că și familia noastră are dreptul la intimitate.
Ochii Elenei s-au umplut de lacrimi.
— Mi-a fost frică să rămân singură.
Casa era goală.
Nu mai auzeam pe nimeni.
Am crezut că, dacă vin aici, totul va fi ca înainte.
Filip s-a apropiat și a luat-o de mână.
— Nu trebuie să alegem între două variante: ori singură, ori în casa noastră.
Există și o a treia.
Te ajutăm să găsești o locuință aproape de noi.
Venim des la tine.
Vii și tu la noi.
Dar fiecare își păstrează casa lui.
Elena a izbucnit în plâns.
— Îmi pare rău…
N-am vrut să vă distrug liniștea.
Doar mi-a fost teamă că nu voi mai avea loc în viața voastră.
În zilele următoare au găsit un apartament la doar două străzi distanță.
Filip și Izabela au ajutat-o să se mute.
Marta a rămas câteva zile cu mama ei până când totul a fost pus în ordine.
Duminica următoare, Elena a venit la masă.
De data aceasta fără bagaje.
Și fără planuri făcute în locul altora.
A sunat înainte să plece de acasă.
— Pot să vin pe la voi?
Izabela a zâmbit.
— Sigur că da.
Vă așteptăm.
Când s-a așezat la masă, Elena a privit casa în liniște.
— Acum înțeleg.
O familie nu înseamnă să locuiești sub același acoperiș.
Înseamnă să fii binevenit de fiecare dată când bați la ușă.
Filip a întins mâna peste masă și i-a strâns-o.
În seara aceea, nimeni nu a mai vorbit despre camere, bagaje sau mutare.
Au vorbit doar despre următorul grătar în familie.
Iar pentru prima dată după mult timp, fiecare știa exact unde îi este locul.