Partea 2 – Continuarea
Am închis telefonul și m-am uitat la ei fără să mai spun nimic.
Pentru prima dată în seara aceea, zâmbetul lui Toma dispăruse.
— Cu cine ai vorbit? întrebă tata.
— Cu avocatul meu.
Mama a râs scurt.
— Și ce crezi că mai poate face acum? Actele sunt semnate.
— Așa este.
Sunt semnate.
Dar nu sunt suficiente.
Toma se încruntă.
— Despre ce vorbești?
Am făcut un pas spre masă.
— Bunicul Gustav nu mi-a lăsat terenul.
Mi-a lăsat drumul de acces.
Singura cale legală prin care se poate ajunge acolo.
În jurul mesei s-a făcut o liniște apăsătoare.
Tata s-a uitat brusc spre mama.
Mama spre Toma.
Iar Toma a înțeles primul.
— Nu…
Am încuviințat încet.
— Ba da.
Drumul este al meu.
Și fără acordul meu nu puteți intra cu niciun utilaj pe teren.
Fața lui s-a albit.
— Glumești.
— Deloc.
Două zile mai târziu, împreună cu avocatul, am ajuns la drumul de acces.
Am montat o poartă metalică.
Un lacăt.
Și un panou simplu:
Proprietate privată. Acces interzis.
Nu trecuseră nici trei zile când Toma a apărut furios.
— Deschide imediat!
— De ce?
— Terenul este al meu!
— Corect.
Dar drumul este al meu.
Și fără el nu ajungi nicăieri.
A lovit nervos poarta cu palma.
— Emilia, faci de râs familia!
L-am privit calm.
— Familia s-a făcut singură de râs în ziua în care m-a trădat.
Seara m-a sunat mama.
Vocea îi tremura.
— Emilia… hai să găsim o soluție.
— Ați găsit una fără mine când ați vândut terenul.
Acum găsiți și drumul.
A închis fără să mai spună nimic.
Peste câteva zile au început să vină telefoanele.
Mai întâi tata.
Apoi Toma.
Apoi amândoi împreună.
Toți vorbeau despre împăcare.
Despre familie.
Despre faptul că greșelile se iartă.
I-am ascultat în tăcere.
La sfârșit le-am pus o singură întrebare.
— Dacă eu nu aș fi deținut drumul… m-ați fi sunat vreodată?
Nimeni n-a răspuns.
Și răspunsul acela mut a spus tot.
Câteva săptămâni mai târziu au venit la mine acasă.
Tata părea îmbătrânit.
Mama evita să mă privească.
Toma nu mai avea nici urmă din aroganța cu care își ridicase paharul în ziua mea.
— Am greșit, spuse tata încet.
— Știm.
Am vrut să reparăm lucrurile.
I-am privit pe rând.
— Nu terenul m-a durut cel mai tare.
Ci faptul că ați ales ziua mea de naștere ca să-mi arătați cât de puțin conta ceea ce făcusem timp de zece ani.
Mama a început să plângă.
— Ne pare rău.
Am inspirat adânc.
— Regretul nu schimbă trecutul.
Dar poate schimba felul în care trăiți de acum înainte.
Nu le-am deschis poarta.
Nu pentru răzbunare.
Ci pentru că încrederea nu se reconstruiește într-o după-amiază.
Au plecat în liniște.
În weekend am mers singură până la marginea terenului.
M-am așezat pe banca veche pe care bunicul Gustav mă învățase, cu ani în urmă, să iubesc pământul.
Am atins cu palma pământul umed.
Și mi-am amintit vorbele lui.
— Pământul nu uită niciodată cine l-a îngrijit cu drag.
Am zâmbit.
Atunci am înțeles că bunicul îmi lăsase ceva mult mai valoros decât un drum.
Îmi lăsase puterea de a nu-mi lăsa niciodată demnitatea vândută, indiferent cine încerca să o cumpere.