Partea 2 – Continuarea.
Am rămas câteva clipe fără să spun nimic.
Omul acela îmi zâmbea cu o căldură pe care nu o mai întâlnisem de mult.
— Cum adică? am întrebat încet.
S-a așezat în fața mea și și-a scos ochelarii.
— Acum cinci ani veneam în fiecare zi în cafeneaua asta. Comandam aceeași cafea și mă uitam pe geam ore întregi. Nu așteptam pe nimeni. Încercam doar să nu mă întorc prea repede într-o casă goală.
L-am privit surprinsă.
— Și eu credeam că sunt singura care face asta.
A zâmbit.
— Nu sunteți.
Mă cheamă Victor.
Sunt văduv de aproape zece ani.
Am doi băieți.
Locuiesc în alte orașe.
Ne auzim rar.
M-am trezit zâmbind fără să-mi dau seama.
Parcă vorbea despre viața mea.
În ziua aceea am stat aproape două ore de vorbă.
Despre copii.
Despre pensie.
Despre cât de repede trece timpul.
Și despre cât de greu este să recunoști că, uneori, singurătatea doare mai rău decât orice boală.
A doua zi am trecut din nou pe la cafenea.
Victor era deja acolo.
Mi-a făcut semn cu mâna.
— Credeam că n-o să mai veniți.
— Și eu credeam că n-o să mai veniți dumneavoastră.
Am râs amândoi.
Din ziua aceea am început să ne vedem aproape în fiecare după-amiază.
Mergeam în parc.
Beam câte un ceai.
Vorbeam despre cărțile care ne plăceau.
Despre locurile în care n-am ajuns niciodată.
Despre oamenii pe care i-am pierdut.
Fără să-mi dau seama, nu mai mergeam la supermarket doar ca să aud voci.
Aveam deja pe cineva cu care să vorbesc.
În primăvară, Victor m-a întrebat dacă vreau să merg cu el într-o excursie de o zi la Sinaia.
Am acceptat.
Era prima dată după mulți ani când plecam undeva doar pentru mine.
De ziua mea, a venit cu un buchet mare de margarete.
— Știi de ce le-am ales?
Am clătinat din cap.
— Pentru că nu încearcă să impresioneze pe nimeni. Sunt frumoase exact așa cum sunt.
Am simțit cum mi se umplu ochii de lacrimi.
Nu pentru flori.
Ci pentru că, după foarte mult timp, cineva mă privea cu adevărat.
Câteva săptămâni mai târziu, fiica mea m-a sunat.
— Mamă… ce mai faci?
Pentru prima dată nu i-am răspuns:
— Bine.
I-am povestit despre cursul de pictură.
Despre plimbările prin parc.
Despre Victor.
A tăcut câteva secunde.
Apoi a spus încet:
— Mă bucur pentru tine.
Poate că nu vom recupera niciodată anii pierduți.
Poate că nu voi fi bunica pe care mi-am imaginat-o.
Dar am înțeles ceva ce mi-a schimbat viața.
Fericirea nu poate depinde de un telefon care sună sau nu.
Nu poate depinde de copiii care au crescut și și-au făcut propriul drum.
Uneori, după o viață întreagă trăită pentru alții, vine clipa în care trebuie să înveți să trăiești și pentru tine.
Iar în ziua în care am intrat, fără niciun plan, în mica aceea cafenea de la colțul blocului, am descoperit că viața nu se terminase la 60 de ani.
De fapt, abia atunci începea un nou capitol.