Partea 2 – Continuarea.
Luca a rămas nemișcat câteva secunde.
Privea extrasul de cont de parcă spera să dispară singur.
— Ai început să-mi verifici conturile? a întrebat rece.
— Am început să caut adevărul, i-am răspuns.
Am împins și celelalte hârtii spre el.
— Patru mii de lei pentru rata fostei tale soții.
— Opt sute pentru abonamentul ei la sală.
— Aproape o mie pentru cursuri și retreaturi.
Am ridicat privirea.
— Și mie îmi spui că trebuie să-mi las copilul de trei luni ca să ne ajungă banii?
Luca și-a încleștat maxilarul.
— Camelia este mama copiilor mei mai mari. I-am promis că o voi ajuta.
Am râs amar.
— Să-i plătești rata și cursurile de dezvoltare personală?
— Trece printr-o perioadă grea.
— Și eu prin ce trec, Luca?
Mi-am dus instinctiv mâna la Oliver, care dormea liniștit în pătuț.
— Eu nu dorm nopțile.
Eu îl alăptez.
Eu am grijă de copilul nostru.
Și tu îmi spui că trebuie să mă întorc la muncă pentru că fosta ta soție are nevoie de bani?
El a ridicat tonul pentru prima dată.
— Nu înțelegi! Am făcut o promisiune!
— Ba da.
Acum înțeleg perfect.
Nu lipsa banilor era problema.
Ci prioritățile tale.
În cameră s-a lăsat liniștea.
Am mers în dormitor.
Am scos o geantă.
Am început să împăturesc hainele lui Oliver.
Luca a venit după mine.
— Ce faci?
— Plec.
A râs ironic.
— Unde o să te duci?
Din ce o să trăiești?
L-am privit calm.
— În apartamentul meu.
Cel pentru care nu plătești niciun credit.
A rămas fără replică.
Am luat actele copilului.
Pe ale mele.
Și geanta pregătită.
Înainte să ies pe ușă, m-am întors o singură dată.
— Dacă ai bani să întreții viața fostei tale soții, vei avea și bani pentru pensia alimentară a propriului tău copil.
Ușa s-a închis încet în urma mea.
Nu a alergat după mine.
Nu m-a oprit.
O săptămână mai târziu am depus cererea în instanță.
Judecătorul a stabilit rapid pensia alimentară pentru Oliver și sprijinul financiar la care aveam dreptul pe perioada în care copilul era atât de mic.
Luca a încercat să mă convingă să mă întorc.
A trimis mesaje.
A sunat.
A promis că va schimba totul.
Dar era prea târziu.
Nu mai aveam încredere într-un om care considera că propriul lui fiu poate fi lăsat în grija altcuiva, doar pentru ca fostei lui soții să nu-i lipsească nimic.
Au trecut aproape doi ani.
Oliver aleargă acum prin parc și râde din toată inima.
Eu m-am întors la serviciu atunci când am fost pregătită, nu când mi-a impus cineva.
Iar într-o zi am primit un ultim mesaj de la Luca.
„Am înțeles prea târziu ce am pierdut.”
Am citit mesajul.
L-am șters.
Și mi-am văzut mai departe de viață.
Pentru că uneori cea mai importantă alegere pe care o poate face o mamă este să-și protejeze copilul.
Chiar dacă asta înseamnă să plece de lângă omul care ar fi trebuit să-i fie cel mai mare sprijin.