Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Cine sunt? a întrebat Sorin.
Nu „ce mai faci?”.
Nu „de ce ai venit?”.
Se uita numai la copii.
— Ai vrut să mă vezi, am spus. Am venit.
— Te-am întrebat cine sunt copiii.
Maria s-a lipit puțin de mine.
Mi-am coborât vocea.
— Nu aici.
— Irina…
— Nu în fața lor.
Pentru prima dată, Sorin s-a uitat la mine cu adevărat.
Din casă a apărut mama lui.
— Sorine, cine…
S-a oprit când m-a văzut.
— Irina?
Apoi i-a observat pe copii.
În spatele ei se mai auzeau vocile familiei.
— Putem vorbi câteva minute? am întrebat.
Sorin a ieșit pe verandă și a tras ușa aproape complet după el.
— Câți ani au?
— Opt.
A încremenit.
— Toți?
— Sunt tripleți.
A făcut un pas în spate.
— Nu.
Atât.
Un singur cuvânt.
Exact același răspuns pe care îl primisem cu nouă ani înainte.
— Ba da.
— Nu poți să apari după atâția ani cu trei copii și să-mi spui că sunt ai mei.
— Nu ți-am spus încă nimic.
— Atunci de ce i-ai adus?
— Pentru că m-ai chemat după opt ani. Și pentru că nu mai am de gând să mă prefac că partea asta din viața mea nu există.
Sorin și-a trecut mâna prin păr.
— Nu știu ce încerci să faci.
Aproape că am râs.
Nici după opt ani nu se schimbase prima lui reacție.
Suspiciunea.
— Nu încerc să fac nimic. Dacă vrei să știi adevărul, îl putem stabili cum trebuie.
— Test?
— Da.
A tăcut.
Ușa s-a deschis din nou.
Mama lui Sorin stătea în prag.
— Despre ce test vorbiți?
Sorin s-a întors.
— Mamă, intră.
— Nu.
S-a uitat la mine.
— Irina, copiii sunt ai lui?
— Asta i-am spus.
Femeia s-a prins de tocul ușii.
— Trei?
Am dat din cap.
— Dar Sorin ne-a spus că…
S-a oprit.
— Ce v-a spus?
Sorin s-a întors brusc spre ea.
— Mamă.
— Mi-a spus că nu exista nicio dovadă că sarcina era a lui. Și că tu…
Și-a coborât ochii.
— Că tu îl urmăreai și încercai să-l obligi să se întoarcă.
Am simțit cum îmi urcă sângele în obraji.
— V-am trimis un mesaj după ce am născut.
Femeia n-a răspuns.
Atunci am înțeles.
— L-ați primit.
— Da.
Sorin s-a uitat la ea.
— Ce mesaj?
— I-am spus că născusem. Că erau trei. Și că aveam nevoie să ia legătura cu mine.
Mama lui și-a șters palmele de șorț.
— Sorin ne spusese să nu răspundem. Că situația era încheiată.
Nu mai era nevoie de altceva.
Nu venisem să țin un discurs.
Și nici să-mi las copiii să stea în frig în timp ce adulții își dezgropau minciunile.
— Plecăm.
Sorin mi-a prins ușor brațul.
M-am retras imediat.
— Irina, așteaptă.
— Pentru ce?
— Dacă sunt ai mei…
— Când vei ști sigur, vorbim.
— Și dacă testul confirmă?
L-am privit.
— Atunci începe partea grea.
— Adică?
— Ei nu știu cine ești.
A rămas tăcut.
— Nu le-am spus că merg să-și întâlnească tatăl. Pentru ei ești un străin care ne-a deschis ușa.
Sorin s-a uitat prin geamul lateral spre copii.
— Am dreptul să-i cunosc.
— Și ei au dreptul să nu le răstorni viața într-o seară.
Am intrat, i-am luat și am plecat.
N-am stat la masa de Crăciun.
În mașină, Tudor m-a întrebat:
— Cine era domnul?
— Cineva pe care l-am cunoscut demult.
Atât le-am spus atunci.
După sărbători, Sorin m-a contactat.
De data aceea nu a dispărut.
A vrut testul.
L-am făcut.
Când rezultatul a confirmat paternitatea, m-a sunat.
Vocea lui nu mai semăna cu cea de pe verandă.
— Sunt ai mei.
— Da.
— Toți trei.
— Da, Sorin.
A tăcut.
— Am pierdut opt ani.
— Ei au pierdut opt ani. Tu ai ales să nu-i verifici.
Nu i-a plăcut.
— Și tu puteai să faci mai mult ca să mă găsești.
Acolo am înțeles că lucrurile nu aveau să se repare printr-un rezultat scris pe o hârtie.
— Am încercat. Inclusiv prin familia ta. Dar nu vom transforma următorii opt ani în ceartă despre primii opt. Dacă vrei să fii în viața lor, va trebui să arăți asta.
A urmat o perioadă dificilă.
Sorin voia să recupereze totul repede.
Voia să le cumpere lucruri.
Voia să-i ia într-un weekend.
Voia să audă „tata”.
Eu spuneam nu.
Nu pentru totdeauna.
Pentru moment.
Mai întâi le-am explicat copiilor, pe înțelesul lor, cine era.
Andrei a tăcut.
Maria a întrebat de ce nu venise niciodată.
Tudor a pus întrebarea la care mă așteptasem cel mai puțin:
— Știa de noi?
N-am mințit.
— Nu a vrut să creadă că sunteți ai lui. Acum știe.
Prima întâlnire a fost într-un loc neutru.
O oră.
Sorin a venit cu trei cadouri mari.
I-am spus să le lase în mașină.
S-a supărat.
— Sunt copiii mei.
— Tocmai de asta. Nu trebuie să te placă pentru ce le cumperi.
A vrut să protesteze.
Apoi, pentru prima dată, s-a oprit.
A lăsat cadourile în portbagaj.
Întâlnirea n-a fost ca în filme.
Maria a vorbit puțin.
Andrei aproape deloc.
Tudor i-a pus o mulțime de întrebări.
La sfârșit, niciunul nu l-a îmbrățișat.
Sorin a plecat cu ochii roșii.
Dar a revenit la următoarea întâlnire.
Și la următoarea.
Relația lui cu femeia cu care venise de Crăciun nu s-a terminat în seara aceea. Nu știu exact ce și-au spus și nici n-am întrebat.
Știu doar că, după câteva luni, nu mai erau împreună.
Mama lui Sorin mi-a cerut și ea să-i cunoască.
Cu ea am fost mai prudentă decât și-ar fi dorit.
Își ignorase propriile îndoieli cu opt ani în urmă.
I-am spus asta.
N-a încercat să se scuze.
— Am ales să-mi cred băiatul pentru că era mai ușor, mi-a spus. Și am greșit.
A fost suficient pentru o primă întâlnire.
Nu pentru iertare.
Aceea urma să se câștige.
În primăvară, Sorin a venit din nou să-i vadă.
De data aceasta n-a adus nimic.
Nici jucării.
Nici haine.
Nici dulciuri.
Doar el.
Copiii se jucau în curtea din spatele cofetăriei când a ajuns.
Tudor l-a văzut primul.
A venit spre mine.
— Mami, a venit Sorin.
Nu „tata”.
Sorin auzise.
Am văzut că l-a durut.
Dar n-a corectat copilul.
— Bună, Tudor.
— Bună.
Băiatul s-a uitat la el câteva secunde.
— Mai vii și săptămâna viitoare?
Sorin s-a uitat întâi la el, apoi la mine.
— Dacă vreți să vin.
Tudor a ridicat din umeri.
— Poți.
Și a fugit înapoi la ceilalți.
Sorin a rămas lângă mine.
— Presupun că e un început.
— Este.
Opt ani nu se ștergeau.
Crăciunul acela nu ne făcuse din nou o familie.
Și faptul că era tatăl lor nu-l transforma automat în „tata”.
Dar pentru prima dată Sorin părea să fi înțeles că nu putea recupera ce pierduse cerând un loc în viața lor.
Trebuia să vină.
Săptămâna următoare.
Și următoarea.
Și să rămână.