Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 M-am uitat la Daniela.
Apoi la copii.
— Intrați.
Daniela a clipit.
— Poftim?
— Am spus să intrați. Copiii sunt uzi.
S-a mișcat imediat, de parcă se temea că mă răzgândesc.
— Doar în noaptea asta, am adăugat.
— Da. Mulțumesc.
— Nu-mi mulțumi încă.
Le-am adus copiilor prosoape și haine uscate rămase de la băieții mei.
Am încălzit niște mâncare.
Fata se numea Mara.
Băiatul, Luca.
Nu i-am întrebat nimic despre tatăl lor.
Copiii nu aveau nicio vină.
După ce au mâncat, i-am lăsat în camera băieților.
Daniela și cu mine am rămas singure în bucătărie.
Aceeași masă la care, cu 14 ani înainte, numărasem bani ca să văd dacă-mi ajung până la salariu.
— Acum spune-mi adevărul, am zis.
Daniela și-a strâns mâinile.
— Marius a plecat acum aproape zece ani.
M-am uitat la ea.
— Cum?
— Pur și simplu.
A zâmbit amar.
— Luca avea opt luni.
— Și de atunci?
— La început mai trimitea bani. După aceea din ce în ce mai rar. Apoi am început să-l caut pentru restanțe și n-am mai reușit să dau de el.
Era atât de asemănător cu povestea mea încât mă enerva.
— Nu-mi spune că nu știai ce fel de om este.
Daniela și-a ridicat privirea.
— Nu.
Mă așteptasem la scuze.
Au venit altele.
— Știam că ești soția lui.
Am rămas nemișcată.
— Știam și de copii. Marius îmi spunea că între voi se terminase de mult. Că mai stătea acolo doar pentru băieți. Am ales să-l cred pentru că îmi convenea.
În sfârșit.
Nu „m-a mințit”.
Nu „n-am știut”.
— Atunci știi de ce nu pot să mă uit la tine și să spun că suntem la fel.
— Știu.
— Faptul că ți-a făcut și ție ce mi-a făcut mie nu șterge ce ai făcut tu.
— Știu și asta.
— Atunci de ce ai venit tocmai aici?
Daniela s-a uitat spre camera în care dormeau copiii.
— Pentru că n-am venit să mă ierți. Am venit fiindcă ei n-au făcut nimic.
N-am avut ce să răspund.
După câteva minute am întrebat:
— Cum a plecat?
— Ce?
— Marius. În ziua în care v-a lăsat.
Daniela a oftat.
— Și-a strâns hainele și a plecat.
Nu știu de ce, dar am întrebat:
— În ce și le-a pus?
M-a privit nedumerită.
— Într-o geantă.
— Ce fel de geantă?
— Una verde. De sport.
Am rămas cu cana la jumătatea drumului spre gură.
Daniela a observat.
— Ce e?
Am pus cana jos.
— Cu aceeași geantă a plecat și de la mine.
Pentru câteva secunde ne-am uitat una la alta.
Apoi Daniela a început să plângă.
Eu nu.
Nu mai aveam pentru ce.
Marius făcuse același lucru de două ori.
Aceeași geantă.
Alți copii rămași în urmă.
Dimineața, Andrei și Robert au venit acasă.
Au găsit două perechi de pantofi necunoscuți în hol.
— Mamă, cine e la noi?
Daniela a ieșit din bucătărie.
Andrei a recunoscut-o după nume înainte s-o recunoască după față.
Expresia lui s-a schimbat.
— Ea?
— Andrei…
— Ai adus-o aici?
Vocea lui crescuse.
Din cameră a apărut Mara.
Andrei s-a oprit.
Mara a rămas și ea nemișcată.
Semănarea era acolo.
Dar n-a fost nicio îmbrățișare.
Nicio recunoaștere miraculoasă.
— Cine e? a întrebat Andrei.
— Mara, am spus. Iar în cameră este Luca.
Am făcut o pauză.
— Sunt copiii lui Marius.
Robert a înțeles primul.
— Adică…
— Sunt fratele și sora voastră.
Andrei s-a uitat la Daniela.
— Și acum trebuie să ne prefacem că suntem familie?
— Nu, am spus.
— Atunci ce caută aici?
— Au avut nevoie de un loc unde să doarmă.
— După ce ea a făcut?
M-am apropiat de el.
— Ce a făcut Daniela este între mine și ea. Mara și Luca nu ți-au făcut nimic.
Andrei a strâns maxilarul.
— Tata a plecat pentru ea.
— Tatăl tău a ales să plece.
A tăcut.
— Nu-ți cer s-o ierți pe Daniela. Nici eu n-am făcut-o. Și nu-ți cer să simți ceva pentru copiii ăștia doar pentru că aveți același tată.
M-am uitat spre Mara.
— Dar nici nu-i pedepsim pentru ce au făcut adulții.
Daniela a rămas trei nopți.
În a patra zi i-am spus că trebuie să existe un plan.
Nu puteam deveni soluția ei permanentă.
A fost de acord.
Am ajutat-o cu două numere de telefon și cu un contact pentru un loc de muncă.
Restul l-a făcut ea.
A început să lucreze la o firmă de curățenie. După câteva săptămâni a găsit o cameră de închiriat. Mai târziu, o garsonieră modestă.
Între timp, lucrurile dintre copii au mers încet.
Robert l-a acceptat primul pe Luca.
Nu ca pe „fratele lui”.
Pur și simplu ca pe un băiat de 11 ani care îl întreba despre fotbal.
Andrei a avut nevoie de mai mult timp.
Mara semăna prea mult cu el.
Cred că de fiecare dată când o privea îl vedea și pe tatăl lui.
Într-o zi, ea l-a întrebat:
— Ești supărat pe mine?
Andrei a rămas fără replică.
— Nu.
— Atunci de ce nu vorbești cu mine?
Mi-a povestit el mai târziu.
A doua zi a ajutat-o la matematică.
Atât.
Dar a fost un început.
Cu Daniela a fost mai greu.
Ne-am certat.
Mi-a spus într-o seară că nu poate trăi toată viața plătind pentru greșeala făcută la 28 de ani.
I-am răspuns că nici eu nu sunt obligată să mă prefac că n-a existat.
A vrut să plece furioasă.
S-a întors din ușă.
— Atunci ce suntem noi?
— Nu știu.
Și acesta a fost cel mai adevărat răspuns pe care i-l puteam da.
Nu eram prietene.
Nu eram familie.
Dar copiii noștri erau frați.
Și asta însemna că aveam să ne mai vedem.
Câteva luni mai târziu, într-o duminică, toți patru erau la mine.
Robert și Luca se certau pentru telecomandă.
Mara îi explica ceva lui Andrei la masă, iar el insista că știe singur, deși era evident că nu știa.
S-a auzit soneria.
Era Daniela.
Venise să-i ia.
Când am deschis, s-a oprit pe preș.
Exact în locul în care stătuse în seara aceea, udă, cu doi copii de mână.
Acum era îmbrăcată în haine de lucru și ținea o umbrelă.
Din sufragerie s-a auzit râsul copiilor.
Daniela s-a uitat spre ei.
Apoi la mine.
— Încă nu înțeleg de ce mi-ai deschis ușa atunci.
M-am uitat și eu spre cei patru.
Nu uitasem ce făcuse.
Poate că n-aveam să uit niciodată.
Dar nu mai conta în același fel.
— Ție nu ți-am deschis, Daniela.
Am dat capul spre copii.
— Lor le-am deschis.