Partea 2 – Continuarea 👉 În sufragerie s-a făcut o liniște apăsătoare.
Doamna Irina și-a împreunat mâinile pe masă și a zâmbit mulțumită.
Nu trebuia să mai spună nimic.
Fiul ei spusese tot.
L-am privit pe Andrei câteva secunde.
Încă speram să spună:
„Am greșit.”
Dar el doar a repetat, mai încet:
— Mama a făcut totul pentru mine. Nu permit nimănui s-o rănească.
Am dat din cap.
— Nici măcar soției tale?
A ezitat.
O singură secundă.
Apoi a răspuns:
— Ea va rămâne întotdeauna mama mea.
Am zâmbit trist.
— Exact asta voiam să aud.
Am luat geanta de pe scaun.
Irina părea surprinsă.
— Unde pleci?
— Acasă.
— Păi… aici va fi casa voastră după nuntă.
Am privit-o calm.
— Nu.
Aici este casa dumneavoastră.
Eu îmi doream o familie.
Nu o cameră în casa soacrei.
Andrei s-a ridicat imediat.
— Iar dramatizezi.
M-am întors spre el.
— Andrei… spune-mi un singur lucru.
Dacă mâine mama ta îți spune să nu mă mai vezi niciodată…
ce faci?
A rămas tăcut.
Doamna Irina a răspuns înaintea lui.
— Niciodată nu i-aș cere așa ceva.
— Nu pe dumneavoastră v-am întrebat.
M-am uitat doar la Andrei.
După câteva secunde a coborât privirea.
Atunci am primit răspunsul.
Nu mai era nevoie de cuvinte.
Mi-am scos încet inelul de logodnă.
L-am așezat pe masă.
Andrei a încremenit.
— Sofi… ce faci?
— Îți dau înapoi promisiunea pe care n-o poți respecta.
— Putem rezolva tot.
Am clătinat din cap.
— O căsnicie are loc între doi oameni.
Nu între trei.
Irina s-a ridicat brusc.
— Renunți la un bărbat ca Andrei din cauza unor prostii?
Am privit-o liniștită.
— Nu.
Renunț pentru că fiul dumneavoastră încă nu este pregătit să fie soț.
Încă este doar fiul dumneavoastră.
Am ieșit fără să mă mai uit înapoi.
În următoarele săptămâni, Andrei m-a sunat aproape în fiecare zi.
Mi-a trimis flori.
Mesaje.
Scrisori.
Spunea că îi este dor de mine.
Într-o seară ne-am întâlnit într-o cafenea.
Părea schimbat.
Obosit.
— Sofi… hai să mai încercăm o dată.
L-am privit și am pus o singură întrebare.
— Ai găsit un apartament pentru noi?
A tăcut.
— Încă nu… Mama spune că ar fi o risipă de bani.
Am zâmbit.
Nu mai era nimic de spus.
M-am ridicat.
— Vezi?
Nici acum nu vorbești cu vocea ta.
Vorbești cu vocea mamei tale.
Am plecat.
Au trecut aproape doi ani.
Într-o zi l-am întâlnit întâmplător pe un fost coleg.
Mi-a spus că Andrei locuia încă în aceeași casă.
În aceeași cameră.
Cu aceeași mamă care îi alegea hainele, îi gătea și îi spunea cum să-și trăiască viața.
Atunci am înțeles că nu eu pierdusem o familie.
Ci evitasem o viață în care aș fi fost mereu pe locul al doilea.
Iar uneori…
cea mai curajoasă decizie nu este să lupți pentru o iubire.
Ci să pleci înainte ca iubirea să te facă să uiți cine ești.