Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Andrei a rămas nemișcat câteva clipe, privind plicul de pe perete.
— Ce înseamnă asta? întrebă el iritat.
— Deschide-l, am spus calm.
Maria, mama lui, zâmbi stânjenită.
— Ioana, nu trebuie să facem din asta un spectacol. Hai să intrăm și discutăm înăuntru.
Am clătinat încet din cap.
— Încă nu.
Andrei smulse plicul și îl desfăcu nervos.
Înăuntru erau mai multe documente.
Prima pagină era extrasul de carte funciară.
A doua, contractul de vânzare-cumpărare.
A treia, confirmarea plății integrale a casei.
Pe toate apărea același nume.
Al meu.
Andrei răsfoi foile tot mai repede.
— Și?
— Continuă.
Ajunse la următorul document.
Era notificarea prin care banca confirma că accesul lui la conturile mele fusese revocat începând din acea dimineață.
Mai jos se afla o adresă oficială trimisă prin avocat, prin care îi ceream restituirea tuturor sumelor transferate fără acordul meu după ce îi oferisem acces la cont.
Pentru prima dată, nu mai avea nimic de spus.
Maria îl privea nedumerită.
— Andrei… despre ce bani este vorba?
Am făcut un pas în față.
— În ultimele săptămâni, folosindu-se de accesul pe care i l-am acordat pentru cheltuielile legate de casă, a transferat aproape o sută cincizeci de mii de euro din contul meu.
Ion s-a întors brusc spre fiul lui.
— Este adevărat?
Andrei evita privirea tuturor.
— Urma să-i pun la loc.
— Când? am întrebat liniștită.
Nu mi-a răspuns.
Maria pălise.
— Andrei… tu ai spus că Ioana ne-a ajutat.
— Eu nu am autorizat niciun transfer, am spus calm. Am aflat întâmplător, verificând actele casei.
Elena, sora lui, făcu un pas în spate.
— Eu nici măcar nu știam de unde veneau banii…
Andrei ridică vocea.
— Toată lumea profită acum de mine!
— Nu, Andrei, am răspuns. Singurul care a profitat ai fost tu.
S-a apropiat de ușă.
— Descuie. Vorbim după.
— Nu există nimic de discutat.
— Eu sunt soțul tău!
— Încă.
L-am privit drept în ochi.
— Dar nu pentru mult timp.
Tăcerea deveni apăsătoare.
Ion își scoase șapca și oftă adânc.
— Fiule… spune-mi sincer. Casa aceasta chiar nu este a ta?
Andrei coborî privirea.
— Nu.
— Și banii?
Nu răspunse.
Maria își duse mâna la gură.
— Doamne…
Am întins încă o foaie.
— Aceasta este notificarea de divorț depusă în această dimineață.
Andrei ridică brusc capul.
— Ai depus divorțul?
— Înainte să vii aici.
— Fără să vorbești cu mine?
Am zâmbit amar.
— Exact cum ai hotărât și tu că părinții și sora ta se mută în casa mea fără să vorbești cu mine.
Nu mai avea replică.
Maria se apropie încet de mine.
Avea ochii în lacrimi.
— Ioana… îmi pare rău.
Nu am știut nimic.
Dacă aș fi știut…
Am dat din cap.
— Vă cred.
Ion îl privea pe Andrei cu o dezamăgire pe care nu încerca să o ascundă.
— Te-am învățat multe, dar nu să iei bani care nu sunt ai tăi.
Elena își luă valizele.
— Eu plec la o prietenă.
Nu vreau să fac parte din asta.
În câteva minute, toți trei coborau încet treptele.
Niciunul nu mai vorbea.
Andrei rămăsese singur în fața ușii.
— Ioana…
Vocea îi tremura.
— Am greșit.
Te rog…
Mai putem repara.
L-am privit câteva secunde.
— Știi care este diferența dintre noi?
Nu răspunse.
— Eu am construit această casă în cincisprezece ani de muncă.
Tu ai încercat să o transformi într-un premiu pentru minciuni și manipulare.
A închis ochii.
— Îmi pare rău.
— Și mie.
Dar nu pentru că se termină căsnicia noastră.
Ci pentru că am avut încredere în omul nepotrivit.
Am făcut un pas înapoi.
— Îți doresc să-ți reconstruiești viața.
La fel cum va trebui să-mi reconstruiesc și eu încrederea.
Am închis încet ușa.
Pentru prima dată de când cumpărasem vila, în casă era liniște.
M-am așezat pe treptele terasei din spate și am privit apusul.
Casa aceea fusese visul meu.
Dar în ziua aceea am înțeles că o casă nu valorează nimic dacă în ea locuiește omul care îți fură liniștea.
Iar uneori, cea mai bună investiție pe care o poți face nu este într-o vilă sau într-o companie.
Este curajul de a închide ușa în fața celor care au confundat iubirea cu dreptul de a profita de tine.