Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Două zile mai târziu, am fost externată.
În fața maternității mă aștepta bunicul.
Mi-a luat cu grijă geanta din mână și s-a aplecat asupra strănepotului lui.
— Bine ai venit acasă, voinicule, a șoptit zâmbind.
Nu m-a întrebat nimic despre telefonul dat de Andrei.
Știa deja tot.
Pe drum n-am vorbit aproape deloc.
Când am ajuns în fața blocului, am văzut imediat cei doi saci negri lăsați lângă ușa apartamentului.
În ei erau hainele mele.
Lucrurile copilului.
Albumul nostru de nuntă.
Până și fotografiile de familie.
Bunicul s-a oprit o clipă în fața lor.
— Atât respect au avut pentru tine…
Apoi a apăsat soneria.
După câteva secunde, ușa s-a deschis.
În prag a apărut o femeie pe care n-o mai văzusem niciodată.
Avea pe ea un halat de casă nou și ținea o cană de cafea în mână.
— Bună… dumneavoastră pe cine căutați?
Din spatele ei s-a auzit vocea lui Andrei.
— Alina, cine este?
Când m-a văzut, s-a încruntat.
— Ana… ți-am spus să nu vii fără să mă anunți.
Bunicul a făcut un pas înainte.
— Perfect.
Exact pe cine voiam să găsesc.
În clipa următoare și-a făcut apariția și soacra mea.
Ne-a privit de sus până jos, apoi a zâmbit mulțumită.
— În sfârșit ați venit.
Luați-vă sacii și terminați circul.
Aici nu mai aveți ce căuta.
Bunicul și-a scos calm mapa din piele.
— Doamnă, înainte să mai spuneți ceva, v-aș ruga să citiți aceste documente.
Ea nici măcar nu s-a uitat la ele.
— Nu mă interesează.
Apartamentul este al fiului meu.
Andrei a dat aprobator din cap.
— Exact.
Bunicul a zâmbit.
— Sunteți foarte siguri de asta.
În sfârșit, femeia a luat foile.
Primele secunde le-a răsfoit cu nepăsare.
Apoi expresia i s-a schimbat.
— Nu…
Mai citi o dată.
Încă o dată.
Mâinile începuseră să-i tremure.
— Andrei…
Ia și citește.
El i-a smuls actele.
După câteva clipe, fața i s-a albit.
— Cum adică…?
— Exact cum scrie, spuse bunicul.
Apartamentul a fost donat nepoatei mele înainte de căsătorie.
Este proprietatea exclusivă a Anei.
Din punct de vedere legal, niciunul dintre voi nu are vreun drept asupra lui.
În hol s-a lăsat o liniște apăsătoare.
Alina îi privea pe toți complet derutată.
— Stai puțin…
Voi mi-ați spus că este apartamentul lui Andrei.
Eu am venit doar fiindcă am crezut că mă ajută până îmi găsesc ceva.
Soacra încercă să spună ceva, dar nu mai găsea cuvintele.
Andrei se uită când la mine, când la acte.
— Ana… de ce nu mi-ai spus niciodată?
L-am privit liniștită.
— Pentru că nu m-ai întrebat niciodată.
Ai preferat să presupui că tot ce este al meu îți aparține.
Bunicul și-a verificat ceasul.
— În câteva minute va ajunge avocatul care a pregătit notificarea oficială.
Nu am venit să ne certăm.
Am venit să vă oferim posibilitatea să părăsiți locuința civilizat.
Alina își trase imediat valiza spre ușă.
— Eu plec acum.
Nu vreau să am probleme.
Nici măcar nu știam că apartamentul nu este al vostru.
A ieșit fără să mai privească în urmă.
Soacra s-a așezat încet pe un scaun.
— Andrei… spune ceva.
El însă nu mai avea nimic de spus.
Se apropie de mine.
— Ana… putem discuta?
Mi-am privit băiețelul, care dormea liniștit în brațele mele.
— În ziua în care am născut fiul tău, ai ales să mă lași fără casă.
Acum vrei să discutăm?
A coborât privirea.
— Am greșit.
— Nu.
Ai făcut o alegere.
Și fiecare alegere are un preț.
În acel moment s-a auzit soneria.
Bunicul a deschis.
Avocatul a intrat și le-a înmânat notificarea oficială privind eliberarea apartamentului și acțiunea civilă pentru prejudiciile provocate prin schimbarea încuietorii și evacuarea bunurilor proprietarei.
Soacra citea foile fără să scoată un cuvânt.
Pentru prima dată de când o cunoșteam, nu mai avea nicio lecție de dat.
O oră mai târziu, ei își coborau bagajele pe scări.
Eu urcam, în sfârșit, în apartamentul meu, ținându-mi fiul în brațe.
Bunicul a luat unul dintre sacii negri și l-a dus în dormitor.
S-a uitat în jur și a zâmbit.
— Acum chiar ai venit acasă.
L-am îmbrățișat cu ochii plini de lacrimi.
— Mulțumesc.
El m-a privit cu aceeași liniște pe care o avusese întotdeauna.
— Ține minte un lucru, Ana.
O casă poate fi primită cadou.
Dar demnitatea trebuie apărată de fiecare dată.
În ziua aceea n-am câștigat doar înapoi apartamentul.
Am câștigat liniștea în care urma să-mi cresc copilul.