Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am vrut să-l ridic din noroi, dar mâinile nu mă ascultau.
Andrei s-a ridicat singur și a venit spre mine. Când a ajuns aproape, privirea i-a căzut din nou pe degetele mele strâmbe și umflate.
— Tată… ce s-a întâmplat cu mâinile tale?
Am ridicat din umeri.
— Șaptezeci și patru de ani s-au întâmplat.
A întins mâna după cofa pe care o țineam.
— Dă-mi-o.
— Lasă, că nu mai știi.
N-a răspuns.
Și-a dat jos haina bună, a pus-o pe gard și s-a așezat pe scăunelul de muls.
Cu pantalonii de oraș în noroi.
Cu pantofii lui scumpi în mizerie.
Și cu mâinile acelea albe, de om care nu mai muncise la stână de aproape treizeci de ani, a început să mulgă.
La început stângaci.
Apoi din ce în ce mai sigur.
M-am uitat la el și am simțit ceva strângându-mă în piept.
Mâinile lui își aminteau.
— N-ai uitat, am spus.
Andrei și-a șters obrazul cu mâneca.
— Am încercat, tată.
Atât.
În spatele nostru, Matei alerga după miei, iar Ursu se ținea după el de parcă îl cunoștea dintotdeauna.
Seara, băiatul a adormit în patul în care dormise tatăl lui când era copil.
Eu și Andrei am rămas lângă sobă.
Mult timp n-am spus nimic.
Apoi l-am întrebat:
— De ce acum?
Andrei a privit focul.
— Din cauza unei bucăți de brânză.
Am crezut că glumește.
Nu glumea.
Cu trei săptămâni înainte, firma la care lucra în Germania organizase o recepție pentru niște parteneri importanți.
Mese elegante. Ospătari. Vinuri scumpe.
La un moment dat, pe masă au apărut niște platouri din lemn.
— Un coleg mi-a spus să gust, povestea Andrei. Am întrebat ce este.
Pe etichetă scria că era o brânză artizanală maturată în cetină de brad, făcută în Carpații României.
Patruzeci de euro kilogramul.
— Patruzeci de euro, tată! Și oamenii stăteau la coadă s-o guste.
Directorul lui, un neamț pe care Andrei îl respecta enorm, luase o bucățică și spusese:
— Asta înseamnă tradiție adevărată. Oamenii care mai știu să facă asemenea lucruri sunt o comoară.
Andrei a tăcut.
— Și atunci am văzut fotografia de pe etichetă. O stână. Un baci. Munții în spate. O cofa în mână.
Și-a acoperit fața.
— Era aproape imaginea ta, tată.
N-am spus nimic.
— Toți oamenii aceia admirau lucrul de care mie îmi fusese rușine.
Vocea i s-a frânt.
— Am ieșit în parcare și am stat singur aproape o oră. Pentru că mi-am amintit exact ce ți-am spus înainte să plec.
„Miroși a oaie.”
„Stâna asta e o rușine.”
„Nu vreau ca băiatul meu să vadă mizeria asta.”
Andrei s-a uitat la mine.
— De șapte ani mă urmăresc vorbele alea. Dar în seara aceea am înțeles cât de prost am fost.
— Și Nicoleta?
Pentru prima dată a zâmbit.
— Când am ajuns acasă, i-am spus că vreau să vin la tine. Mi-a răspuns doar atât: „Du-te. Și ia-l pe Matei. Bunicul lui a așteptat destul.”
Mi-am întors capul spre foc.
Nu voiam să mă vadă plângând din nou.
— Am zis și eu vorbe grele, Andrei.
— Știu.
— Ți-am spus să nu te mai întorci.
— Știu.
Am rămas câteva secunde tăcuți.
Apoi mi-am întins mâna peste masă.
El a pus-o pe a lui peste ea.
Șapte ani de tăcere s-au terminat așa.
Fără discursuri.
Fără explicații.
Cu două mâini așezate una peste alta.
Andrei și Matei trebuiau să rămână o săptămână.
N-au mai plecat.
Când a auzit că trebuie să se întoarcă în Germania, Matei s-a ascuns în țarcul mieilor și a început să plângă:
— Eu nu plec! Cine are grijă de Fritz?
Fritz era un miel alb pe care îl botezase chiar el.
Probabil singurul miel cu nume nemțesc din Munții Rodnei.
Andrei a început să râdă.
Apoi și-a scos telefonul și și-a sunat șeful.
Și-a dat demisia chiar din mijlocul stânei.
O lună mai târziu a venit și Nicoleta.
Cu două valize.
De atunci, viața mea s-a schimbat.
Andrei nu a distrus stâna.
A făcut exact invers.
A început să umble după autorizații, să caute clienți, să vorbească cu magazine din Bistrița și Cluj.
A construit un beci pentru maturarea brânzei.
A cumpărat echipamente ca să nu-mi mai chinui mâinile la muls.
Dar într-o zi l-am întrebat:
— Și brânza? O schimbi și pe asta?
S-a uitat la mine de parcă îl jignisem.
— Niciodată.
Apoi a râs.
— Modernizăm drumul brânzei, tată. Nu brânza.
Cheagul îl punem și astăzi cum îl punea tata.
Brânza o maturăm tot cu cetină.
Numai că acum oamenii o comandă de pe telefon.
În primăvara asta, Andrei a venit la mine cu o cutie.
— Deschide-o.
Înăuntru erau noile etichete.
Pe fiecare era desenată stâna noastră, cu muntele Ineu în spate.
Iar dedesubt era scris:
„Baciul Vasile și nepotul.”
Am citit de două ori.
— De ce „și nepotul”? De ce nu „și fiul”?
Andrei s-a uitat spre Matei.
Băiatul stătea pe scăunelul pe care îl cioplisem pentru tatăl lui cu treizeci și cinci de ani în urmă și încerca să mulgă prima lui oaie.
Andrei și-a pus palma peste mâna mea noduroasă.
— Pentru că eu am plecat, tată.
Apoi a zâmbit.
— Matei n-o să plece.
N-am mai putut spune nimic.
Am 74 de ani.
Șapte dintre ei i-am pierdut fiind prea mândru ca să apăs un buton verde pe telefon.
Dar acum, seara, când se aprind luminile la stână și îi aud pe fiul și nepotul meu râzând sub același acoperiș, nu mă mai gândesc la anii pierduți.
Mă gândesc la cei care ne-au rămas.
Pentru că uneori copiii trebuie să plece foarte departe ca să înțeleagă valoarea lucrurilor pe care le-au avut chiar în fața lor.
Iar uneori un tată trebuie doar să țină poarta deschisă suficient de mult…
ca fiul lui să găsească drumul înapoi acasă.