Partea 2-a, continuarea povestii.
Am ridicat telefonul.
Lavinia s-a repezit spre mine.
— Irina, nu face asta!
Andrei s-a așezat imediat între noi.
— Las-o să vorbească.
În sală se făcuse atât de liniște, încât se auzea doar muzica oprită brusc în difuzoare.
Mama mă privea furioasă.
— Ce spectacol mai faci acum?
Am deschis fotografia pe care o primisem cu o seară înainte.
— Nu eu am început spectacolul, mamă.
Apoi m-am uitat la sora mea.
— Lavinia, vrei să le arăți invitaților ecografia gemenilor tăi?
Fața ei s-a albit.
Plicul roz era încă în mâna ei.
— Nu trebuie să demonstrez nimic.
— Atunci o fac eu.
Am întors telefonul spre Andrei.
Pe ecran era imaginea unei ecografii.
Pentru ceilalți nu însemna mare lucru.
Pentru noi doi însă era imposibil să nu o recunoaștem.
Andrei a încremenit.
— Nu se poate…
Cu câteva luni înainte, eu și Andrei pierduserăm o sarcină.
Gemeni.
Fusese cea mai grea perioadă din viața noastră și aproape nimeni nu știa. Păstrasem ecografia într-un sertar din dormitor.
În urmă cu câteva săptămâni, Lavinia venise la noi.
După plecarea ei, fotografia dispăruse.
Crezusem că o mutasem eu.
Până cu o seară înainte de nuntă.
Atunci primisem un mesaj de la o cunoștință comună, împreună cu o captură de ecran.
Lavinia trimisese cuiva fotografia ecografiei.
Ecografia mea.
Și pretinsese că era a ei.
M-am uitat spre plicul din mâna surorii mele.
— Scoate fotografia, Lavinia.
— Irina…
— Arată-le ecografia.
Mama s-a apropiat.
— Ajunge! Sora ta este însărcinată și tu faci asta din gelozie?
M-am întors spre ea.
— Atunci n-ar trebui să aibă nicio problemă să ne arate fotografia.
Lavinia nu se mai mișca.
Andrei o privea cu o expresie pe care nu i-o mai văzusem niciodată.
— Ai luat ecografia copiilor noștri?
Cuvintele lui au schimbat întreaga atmosferă.
Câteva persoane au dus mâna la gură.
Mama a clipit.
— Ce copii?
Am simțit cum mi se strânge pieptul.
Nu voiam să spun adevărul așa.
Nu în rochia mea de mireasă.
Nu în fața unei săli întregi.
Dar Lavinia alesese momentul.
— Copiii pe care i-am pierdut, mamă.
Mama a rămas fără glas.
— Am fost însărcinată cu gemeni. Am pierdut sarcina. Iar fotografia pe care Lavinia o folosește acum ca să pretindă că așteaptă gemeni este ecografia mea.
— Minți! a izbucnit Lavinia.
— Atunci deschide plicul.
N-a făcut-o.
— Deschide-l, a repetat Andrei.
Mâinile ei tremurau.
În cele din urmă, plicul i-a alunecat dintre degete.
O fotografie a căzut pe podea.
Andrei s-a aplecat și a ridicat-o.
A privit-o câteva secunde.
Apoi mi-a întins-o.
Nu mai aveam nevoie de nicio explicație.
Era aceeași ecografie.
Aceeași dată.
Același număr.
Aceeași imagine pe care o ținusem în mâini într-un cabinet medical, înainte ca viața noastră să se schimbe.
— Cum ai putut? am întrebat.
Lavinia a început să plângă.
— Nu înțelegi…
— Atunci explică-mi.
— Eram disperată!
— Pentru ce?
A tăcut.
Și tocmai tăcerea ei a dat răspunsul.
Nu existau gemeni.
Nici măcar nu era însărcinată.
Adevărul a ieșit la iveală câteva minute mai târziu.
Relația Laviniei se terminase, iar ea nu suporta ideea că, în timp ce eu mă căsătoream, ea rămânea din nou singură.
Voia atenție.
Voia ca oamenii să vorbească despre ea.
Și știa că un anunț despre gemeni avea să transforme instantaneu nunta mea în momentul ei.
Dar avea nevoie de o „dovadă”.
Așa că luase fotografia mea.
Mama s-a așezat încet pe un scaun.
— Lavinia… spune că nu este adevărat.
Sora mea plângea.
Dar nu mai nega.
Pentru prima dată în viață, mama nu mai găsea nicio scuză pentru ea.
Eu, în schimb, nu mai simțeam furie.
Simțeam oboseală.
Ani întregi acceptasem să fiu cea care cedează.
Eu trebuia să înțeleg.
Eu trebuia să iert.
Eu trebuia să fac un pas în spate pentru ca Lavinia să nu sufere.
Dar exista o limită.
Iar ea tocmai o depășise.
— Pleacă, i-am spus.
Mama și-a ridicat imediat capul.
— Irina…
Am privit-o.
— Nu. De data asta nu-mi spune mie să înțeleg.
A tăcut.
— Este nunta mea. Iar sora mea a furat ecografia copiilor pe care i-am pierdut și a folosit-o ca să mintă în fața tuturor. Dacă și acum vrei să-i găsești o scuză, poți pleca împreună cu ea.
Mama a rămas nemișcată.
Lavinia și-a luat geanta și a ieșit din sală.
Nimeni n-a încercat s-o oprească.
Când ușile s-au închis, m-am uitat în jur.
Nunta mea fusese întreruptă.
Invitații șușoteau.
Machiajul mi se stricase de la lacrimi.
Momentul perfect pe care îl pregătisem timp de doi ani dispăruse.
Atunci Andrei mi-a luat telefonul din mână și l-a pus pe masă.
— Uită-te la mine.
Am ridicat ochii.
— Pentru cine ai venit aici astăzi?
— Pentru tine.
— Și eu pentru tine.
Mi-a întins mâna.
— Atunci restul poate să aștepte.
DJ-ul a pornit din nou muzica.
Andrei m-a dus pe ring.
La început am dansat numai noi doi.
Apoi au venit prietenii.
Nașii.
Rudele.
Încet, sala a prins din nou viață.
Și pentru prima dată nu m-am mai uitat spre ușă să văd dacă se întoarce Lavinia.
Câteva săptămâni mai târziu, mama a venit la mine.
Singură.
— Am greșit cu voi două, mi-a spus.
N-am răspuns.
— Am crezut mereu că Lavinia are nevoie de mine mai mult. Și pentru că tu păreai puternică, te-am lăsat să te descurci singură.
Am privit-o.
— Un copil puternic tot copilul tău este, mamă.
A început să plângă.
Am iertat-o?
Nu atunci.
Unele răni nu dispar pentru că cineva spune „îmi pare rău”.
Dar am acceptat să încercăm să reconstruim ceva.
Cu limite.
Cu adevăr.
Și fără să mai sacrific liniștea mea pentru confortul altora.
Cât despre Lavinia, a trecut mult timp până să mai vorbim.
Iar când a făcut-o, pentru prima dată nu mi-a cerut să uit.
Mi-a cerut doar iertare.
Poate într-o zi o voi putea ierta complet.
Dar în seara nunții mele am învățat ceva ce ar fi trebuit să învăț cu mulți ani înainte:
A pune limite nu înseamnă că nu-ți iubești familia. Uneori înseamnă că, în sfârșit, ai început să te respecți și pe tine.
Și nu, Lavinia nu mi-a distrus nunta.
Pentru că în acea seară, după o viață întreagă petrecută în umbra ei, mi-am recâștigat vocea.