Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉
Vasile Dumitru rămase în fața porții, cu căciula strânsă între mâini.
Marian nu-l mai văzuse de doisprezece ani.
Ultima dată, Vasile stătuse în sala de judecată și depusese mărturie împotriva lui. Nu mințise. Marian fusese vinovat, iar mărturia lui contribuise la condamnare.
De aceea, acum nu înțelegea ce căuta în curtea lui.
— Femeia pe care ai scos-o aseară din apă este fata mea, repetă Vasile. Maria.
Marian coborî privirea.
— N-am știut.
— Știu.
— Cum se simte?
Vocea lui Vasile se frânse.
— Doctorii spun că sunt bine amândoi. Dacă mai rămânea câteva minute în apa aia…
Nu termină.
În spatele lui, sătenii tăceau.
Aceiași oameni care, cu numai o zi înainte, schimbau trotuarul când îl vedeau venind.
Vasile făcu un pas spre Marian.
— Doisprezece ani am spus tuturor că un om trebuie să plătească pentru ce face.
Marian îl privi.
— Și ați avut dreptate.
Răspunsul îl surprinse pe bătrân.
— Nu te-am urât niciodată pentru că ai spus adevărul, continuă Marian. Am fost supărat pe toată lumea atunci. Dar eu am făcut greșeala. Eu am plătit pentru ea.
Vasile își trecu palma peste față.
— Știi ce mi-a spus Maria azi-dimineață?
Marian clătină din cap.
— „Tată, omul de care mi-ai spus toată viața să mă feresc și-a riscat viața pentru mine.”
În curte se făcu și mai liniște.
Vasile își ridică privirea.
— Iar eu n-am știut ce să-i răspund.
Marian simți un nod în gât.
— Nu trebuie să-mi datorați nimic. Aș fi intrat după oricine.
— Tocmai asta e problema, spuse Vasile. Noi eram convinși că știm cine ești. Dar niciunul dintre noi n-ar fi intrat în apa aia atât de repede.
Apoi bătrânul îi întinse mâna.
Marian se uită la ea câteva secunde.
În doisprezece ani avusese timp să-și imagineze multe întoarceri în sat.
Niciodată însă nu și-o imaginase pe aceasta.
Îi strânse mâna.
Un gest simplu.
Dar în dimineața aceea, în fața oamenilor adunați la poartă, însemna mai mult decât toate vorbele pe care le auzise de când se întorsese.
În aceeași după-amiază, Marian merse la spital.
Maria era într-un salon mic, sprijinită de perne. Când îl văzu intrând, zâmbi.
— Salvatorul meu.
— Nu-mi spuneți așa.
— Atunci cum?
— Marian e suficient.
Maria râse.
— Bine, Marian.
Lângă pat era Vasile.
De data aceasta, bătrânul îi trase singur un scaun.
— Stai.
Marian se așeză.
— Ce s-a întâmplat pe râu? întrebă el.
Maria oftă.
Pornise pe o scurtătură pe care o folosise de zeci de ori. Crezuse că gheața era suficient de groasă. Făcuse doar câțiva pași când aceasta cedase.
— După ce am căzut, am crezut că nu mă mai vede nimeni, spuse ea. Și mă gândeam numai la copil.
Își puse palma pe burtă.
— Apoi te-am auzit.
Marian își coborî ochii.
— Important este că sunteți bine.
Când ieși din spital, Vasile îl urmă pe hol.
— Marian.
— Da?
— Ce-ai de gând să faci acum?
Întrebarea îl surprinse.
— Nu știu. Să-mi caut de lucru.
— Ai găsit?
Marian zâmbi amar.
— Toți spun că mă sună.
Vasile înțelese imediat.
Două zile mai târziu, cineva bătu din nou la poarta lui Marian.
De data aceasta era primarul comunei, Petre Tănase.
— Am auzit că ai lucrat la exploatare forestieră înainte să pleci.
— Am lucrat.
— La ocolul silvic avem nevoie de un om. Muncă grea, dimineți devreme. Dar e muncă cinstită.
Marian îl privi neîncrezător.
— Și cazierul?
Petre ridică din umeri.
— Știu despre el. Știe tot satul. Dar mai știu și ce-ai făcut pe râu.
Marian tăcu.
— Nu-ți facem pomană, continuă primarul. Dacă nu muncești, pleci. Dar dacă muncești, trecutul rămâne unde trebuie: în trecut.
A doua zi, Marian s-a prezentat la șase dimineața.
Nu a întârziat nici măcar un minut.
La început, oamenii de la ocol îl priveau cu suspiciune. Marian nu încerca să-i convingă de nimic.
Muncea.
Atât.
Ajungea primul, pleca printre ultimii și nu refuza treaba grea.
Cu timpul, lucrurile mici au început să se schimbe.
La magazin, vânzătoarea nu mai tăcea când intra.
Vecinul de peste drum îl chema uneori la o cafea.
Iar nea Ilie îi lăsa din când în când câte o pâine caldă la poartă.
— A făcut nevastă-mea prea multă, spunea bătrânul.
Amândoi știau că nu era adevărat.
În primăvară, Maria s-a întors în sat.
Într-o după-amiază, Marian repara gardul când a văzut-o venind pe uliță împreună cu Vasile.
Maria ținea în brațe un bebeluș.
— Am venit să cunoști pe cineva, îi spuse.
Marian rămase nemișcat.
— El este Ștefan.
Maria îi întinse copilul.
— Nu… nu cred că…
— Ia-l, Marian.
Bărbatul își șterse repede palmele de pantaloni și luă bebelușul cu o grijă aproape caraghioasă.
Ștefan deschise ochii și îl privi.
Marian simți că i se umezesc ochii.
— E sănătos?
— Perfect sănătos.
Vasile, rămas lângă poartă, zâmbea.
— Dacă nu erai tu, astăzi n-am fi venit trei oameni aici.
Marian privi copilul.
Pentru prima dată după foarte mulți ani, nu mai simțea că trebuie să explice cine fusese.
Avea voie, pur și simplu, să arate cine devenise.
Câteva luni mai târziu, la sărbătoarea comunei, Marian stătea la o masă alături de colegii lui de la ocol.
Cineva îi puse un pahar în față.
Altul îl bătu pe umăr.
Nimeni nu se ridică atunci când se așeză lângă ei.
Marian privi în jur și zâmbi.
Satul nu uitase ce făcuse în tinerețe.
Nici el nu uitase.
Dar oamenii începuseră să înțeleagă ceva ce uneori este mult mai greu decât să condamni:
că un om poate fi vinovat pentru trecutul lui fără să fie condamnat să rămână pentru totdeauna același om.
Iar Marian nu primise o a doua șansă în seara în care intrase în apa înghețată.
În seara aceea doar demonstrase că era pregătit pentru ea.