Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Hai, Teodora, vino și stai jos, mi-a spus Doina.
N-am intrat mai mult de doi pași.
— De ce sunt oamenii aceștia aici?
— Pentru tine.
Măcar asta a recunoscut.
O mătușă pe care o întâlnisem cu o zi înainte a intervenit:
— Nu trebuie să te sperii. În orice familie sunt niște obiceiuri. E mai bine să le știi înainte de nuntă.
— Ce obiceiuri?
A început un cor de explicații.
După nuntă trebuia să venim des la părinții lui.
La sărbători, întâi se trecea pe la ei.
Dacă Doina avea nevoie de ajutor, Răzvan trebuia să fie disponibil.
Când vor apărea copiii, bunicii trebuiau consultați.
La deciziile „mari”, familia se sfătuia.
— Familia cui? am întrebat.
S-a făcut puțină liniște.
Doina a zâmbit.
— A noastră, Teodora. Doar intri în ea.
Atunci am văzut din nou inelul meu pe mâna ei.
— Apropo, vreau inelul înapoi.
Doina și-a privit mâna.
— Doamne, pentru câteva ore…
— Acum.
Expresia i s-a schimbat.
— Nu mă face de râs în fața oamenilor.
— Nu eu am chemat oamenii.
Una dintre femei a încercat să mă liniștească.
— Ești tânără. După ce te măriți o să vezi altfel lucrurile.
— Am 36 de ani și am propria casă. Nu cred că nunta îmi va modifica vederea.
Câțiva au tăcut.
Doina nu.
— Casa ta, casa ta… De ieri numai asta aud. După căsătorie nu mai există atâta „al meu” și „al tău”.
În clipa aceea s-a deschis ușa.
Răzvan intrase cu o pungă de la farmacie.
S-a oprit.
S-a uitat la mine.
Apoi la sufrageria plină.
— Ce se întâmplă?
— Mama ta mi-a organizat o ședință de instruire.
Doina s-a ridicat.
— Nu dramatiza. Am chemat familia să-i explice niște lucruri înainte să facă greșeli.
Răzvan a pus punga jos.
— Mamă, dă-i inelul.
— Iar începi?
— Inelul, mamă.
— Îl primește.
— Acum.
Doina l-a scos și l-a pus pe masă.
L-am luat.
Apoi unul dintre unchi a spus:
— Răzvan, nici tu nu trebuie să te porți de parcă familia nu mai contează. De când ai plecat la București, numai mama ta știe cât a tras.
Ciprian, care stătuse până atunci lângă fereastră, a intervenit:
— Exact. Noi am rămas aici. Tu vii când ai timp și acum tot tu ești supărat.
Răzvan s-a întors spre fratele lui.
— Tocmai asta e. Tu ai rămas pentru că ai vrut.
— Și tu ce vrei? Să te muți definitiv la București și să vii aici de două ori pe an?
Doina a ridicat vocea:
— El are casa lui aici!
Răzvan a privit-o.
— Care casă?
— Casa asta. Pământul. Tot ce am făcut.
— Ciprian locuiește aici.
— E loc pentru amândoi.
Atunci am înțeles ceva ce Răzvan nu-mi spusese niciodată clar.
Doina nu considera că fiul ei își construise deja viața în București.
Îl considera plecat temporar.
Nunta trebuia să-l aducă înapoi.
Probabil și de aceea conta atât de mult presupusa mea sarcină.
— Răzvan, am spus.
S-a întors spre mine.
— Vrei să vii tu la mine după nuntă?
Camera s-a liniștit.
— Da.
Doina a râs scurt.
— Cum adică da?
Răzvan nu și-a luat ochii de la mine.
— Adică locuim la Teodora.
— Tu ești bărbatul!
— Știu.
— Și te muți în casa femeii?
— Locuiesc deja acolo aproape tot timpul.
Doina s-a înroșit.
— După tot ce am făcut pentru tine, asta primesc?
— Mamă, nu plec din țară. Dar nici nu-mi construiesc căsnicia în curtea asta.
— Te-a întors împotriva noastră!
Răzvan a clătinat din cap.
— Tocmai de asta n-am vrut să venim weekendul ăsta. Știam că o să faci ceva.
Doina s-a uitat spre mine.
— Și cei 60.000 de lei să-i uitați.
— Îi uităm, a răspuns Răzvan.
Ea a rămas fără replică o secundă.
— Vorbesc serios.
— Și eu.
Am luat punga cu medicamente.
Răzvan s-a dus în camera noastră.
După câteva minute s-a întors cu două genți.
Doina l-a privit.
— Ce faci?
— Plecăm acasă.
— Aici e casa ta.
Răzvan a ridicat una dintre genți.
— Nu, mamă. Aici este casa voastră.
Am plecat în aceeași dimineață.
N-am primit cei 60.000 de lei.
Nici cei 1.000.
Și n-am avut nevoie de ei.
Ne-am căsătorit câteva luni mai târziu și am plătit nunta din banii noștri.
Răzvan s-a mutat definitiv în apartamentul meu, iar după nuntă am început să căutăm împreună ceva puțin mai mare.
Relația cu Doina n-a devenit brusc bună.
Multă vreme a susținut că eu îi luasem fiul.
Răzvan n-a rupt legătura cu părinții lui, dar a încetat să accepte ca fiecare ajutor oferit de el să fie tratat drept obligație și fiecare decizie a noastră să fie discutată de tot neamul.
Iar Doina nu mi-a mai luat niciodată nimic de pe deget.
Când am plecat atunci din sat, inelul era din nou la mâna mea.
Banii ei rămăseseră la ea.
Iar Răzvan era în mașină lângă mine, nu în curtea în care mama lui hotărâse deja cum trebuia să arate căsnicia noastră.