Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am intrat în bucătărie.
Răzvan m-a văzut primul.
Zâmbetul i-a dispărut.
Monica s-a întors atât de repede spre mine, încât aproape și-a lovit paharul.
Am pus sucul pe masă.
— Continuați.
— Patricia…
— Vreau să aud restul. După ce o trimiteți pe Bianca la mama mea și vindeți apartamentul meu, ce mai urmează?
Răzvan s-a ridicat.
— Ai înțeles greșit.
— Atunci explică-mi corect.
— Discutam niște variante.
Monica și-a revenit prima.
— Nu trebuie să dramatizezi. Nimeni nu vrea să-ți facă rău copilului.
— Atunci de ce hotărâți unde va locui fără mine?
— Temporar, Patricia. Voi doi sunteți la început de căsnicie. Aveți nevoie să vă construiți viața.
M-am uitat spre Răzvan.
— Și tu crezi asta?
A încercat să-mi ia mâna.
Am retras-o.
— Ascultă-mă. Apartamentul tău valorează bine. Dacă îl vindem, putem investi. Salonul poate crește. Nu vorbim despre a-ți lua ceva.
— Tocmai te-am auzit spunând că salonul va fi trecut pe numele tău.
— Ca să mă pot ocupa de el.
— Nu ți-am cerut.
Tonul lui s-a schimbat.
— Pentru că tu gândești tot ca după divorț. „Al meu, al meu, al meu.” Dacă ne căsătorim, trebuie să existe un „al nostru”.
— Bianca unde intră în „al nostru”?
Monica a intervenit:
— Bianca are bunică. Nu vorbim despre abandonarea copilului. Vorbim despre câteva luni în care voi să vă puneți viața pe picioare.
Am simțit că mi se limpezește totul.
— Bianca m-a întrebat deja dacă după nuntă va trebui să plece de acasă.
Monica a încremenit.
Răzvan s-a întors spre mama lui.
— Ce i-ai spus?
— Nimic grav. Copiii înțeleg cum vor.
— I-ai spus că poate ajunge la bunica.
— Am spus că există și varianta asta.
M-am uitat la Răzvan.
Așteptam să-i spună că a depășit orice limită.
În schimb, s-a întors spre mine.
— Patricia, nu putem arunca o relație pentru o propoziție spusă prost.
— Nu este o propoziție.
Mi-am numărat pe degete.
— Apartamentul meu trebuie vândut. Salonul meu trebuie să ajungă sub controlul tău. Fiica mea trebuie trimisă la bunică. Iar eu trebuie convinsă să accept.
— Pentru familia noastră!
Ridicase vocea.
Bianca era în camera alăturată.
Am coborât-o pe a mea.
— Nu mai ridica tonul.
Răzvan a tăcut o clipă.
Apoi a încercat din nou.
— Am investit un an și jumătate în relația asta. Am fost lângă tine. Am fost lângă Bianca. Am încercat să construiesc ceva.
— Și acum îmi prezinți factura?
— Nu răstălmăci.
Monica s-a ridicat.
— Fiul meu te-a acceptat exact așa cum erai. Divorțată, cu copil, cu rate. Știi câte femei ar aprecia un bărbat ca el?
Am privit-o.
Apoi m-am uitat la Răzvan.
Nu o contrazicea.
— Și tu gândești la fel?
— Mama se exprimă prost când se enervează.
— Nu asta te-am întrebat.
A tăcut.
Am scos inelul de logodnă.
De data asta nu era un gest pregătit.
L-am pus pe masă.
— Nunta nu mai are loc.
Răzvan a rămas nemișcat.
— Nu fi absurdă.
— Nu sunt.
— Arunci totul pentru că ai auzit zece minute dintr-o conversație.
— Zece minute au fost suficiente.
— O să regreți.
Monica și-a luat geanta.
— Las-o. O să-i treacă atunci când înțelege ce înseamnă să rămână iar singură.
Răzvan nu s-a mișcat.
S-a uitat la inel.
Apoi la mine.
— Chiar crezi că o să găsești ușor pe cineva care să accepte toate astea? Un copil, un credit, un salon care abia merge?
Acolo nu mai era nimic de interpretat.
— Nu am nevoie să mă „accepte” nimeni.
Am deschis ușa apartamentului.
— Și nu am nevoie de un soț care mă vrea doar după ce scoate copilul și bunurile mele din ecuație.
Răzvan a luat inelul.
Monica a trecut prima pe lângă mine.
El s-a oprit în prag.
— Mai gândește-te.
— M-am gândit.
Au plecat.
Am închis ușa și m-am dus la Bianca.
Stătea pe canapea cu cartea de colorat în poală.
— Au plecat?
— Da.
— Și Răzvan?
— Și Răzvan.
A ezitat.
— Din cauza mea?
M-am așezat lângă ea.
— Nu. Din cauza lui.
Bianca s-a uitat la mine fără să spună nimic.
— Tu nu pleci nicăieri, i-am spus. Asta e casa ta.
Nunta a fost anulată.
Răzvan a încercat în zilele următoare să mă convingă că reacționasem impulsiv. Când a văzut că nu mă răzgândesc, mesajele lui au devenit din nou despre cât de greu îmi va fi singură.
Nu m-am întors.
Apartamentul nu s-a vândut.
Salonul a rămas al meu.
Bianca a rămas cu mine, în camera ei, cu caietele și lucrurile ei exact unde fuseseră.
Răzvan nu a devenit soțul meu și nu a mai avut niciun cuvânt de spus despre casa, afacerea sau copilul meu.
Iar eu nu am regretat nunta pe care am anulat-o.
Am regretat doar că fiica mea ajunsese să se întrebe dacă trebuia să dispară din casa ei ca eu să pot avea o familie.