Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Nu-mi spune că ai de gând să-l îmbraci.
Octavian se uita la capotul din mâinile mele.
— De ce nu?
— Pentru că mama vine cu musafiri.
— Știu.
L-am îmbrăcat.
Îmi era atât de larg, încât aproape îmi dispărea talia. Trandafirii decolorați îmi acopereau pieptul și mânecile, iar buzunarele erau suficient de mari încât să-mi intre ambele mâini în ele.
Octavian m-a privit.
— Liliana…
— Mama ta a spus că este exact ce-mi trebuie la vârsta mea.
Soneria a sunat din nou.
Veronica venise cu un cuplu pe care îl cunoștea de mai mulți ani.
I-am lăsat să se așeze, apoi am intrat în sufragerie cu tava.
Veronica m-a văzut prima.
S-a oprit în mijlocul unei propoziții.
Privirea i-a coborât spre capot.
Apoi s-a întors spre musafirii ei.
— Liliana… poți veni puțin?
— Sigur.
Am pus tava jos și m-am apropiat.
Veronica și-a coborât vocea.
— Du-te și schimbă-te.
— De ce?
— Pentru că avem musafiri.
— Știu.
— Atunci nu înțeleg de ce ai apărut așa.
M-am uitat la capot.
— Dar tu mi l-ai cumpărat.
Fața i s-a schimbat.
— Liliana, nu acum.
— Ce are?
Musafira auzise suficient cât să se uite spre noi.
— E cadoul primit de ziua mea, i-am explicat. Veronica l-a ales special pentru mine.
— Liliana!
— Mi-a spus că, la 45 de ani, e exact ce-mi trebuie prin casă.
Veronica n-a mai spus nimic.
Nu am râs.
Nu am făcut nicio glumă pe seama ei.
M-am întors la masă și am servit cafeaua.
Tocmai asta a făcut situația mai greu de suportat pentru ea.
În următoarea oră, Veronica a încercat să se comporte normal.
Musafirii au fost politicoși. Nimeni n-a făcut-o de râs, nimeni n-a comentat răutăcios.
Dar de fiecare dată când mă ridicam să mai aduc ceva, capotul cu trandafiri trecea prin fața ei.
După ce musafirii au plecat, Veronica a rămas.
Ușa abia se închisese când s-a întors spre mine.
— Ai făcut-o intenționat.
— Am purtat cadoul tău.
— Știai foarte bine că vin cu oameni.
— Tocmai de aceea nu înțeleg problema.
— Ai vrut să mă faci de râs!
Octavian a intervenit:
— Hai să nu transformăm asta într-un scandal.
Veronica s-a întors imediat spre el.
— Tu ai știut?
El a ezitat.
— Am văzut-o înainte să vină în sufragerie.
— Și ai lăsat-o?
Cuvântul acela m-a deranjat.
— Octavian nu trebuie să mă „lase” să port ceva.
Veronica s-a întors spre mine.
— După tot ce am făcut pentru voi, asta merit?
A început să enumere lucrurile cu care ne ajutase de-a lungul anilor.
Nu am contestat niciunul.
Apoi a spus că făcuse doar o glumă când vorbise despre vârsta mea.
— Atunci de ce te-a deranjat că am purtat cadoul?
— Pentru că știai cum arată!
— Știam.
— Exact!
Am privit-o.
— Dar tu tot ai considerat că e potrivit pentru mine.
Veronica a tăcut.
— Dacă era un cadou sincer, n-ar trebui să-ți fie rușine că prietenii tăi m-au văzut purtându-l.
Octavian a oftat.
— Liliana, poate că totuși ai împins puțin lucrurile.
M-am întors spre el.
— Mama ta îmi spune că la 45 de ani nu mai sunt fetiță și îmi cumpără intenționat ceva ca să mă facă să mă simt bătrână. Eu nu o jignesc, nu arunc darul și nu fac scandal. Îl port. Care dintre lucrurile astea este problema?
N-a răspuns.
Veronica și-a luat geanta.
— Foarte bine. Am înțeles.
A plecat supărată.
Nu m-a sunat două zile mai târziu ca să mă invite la cafea.
Nici nu am devenit brusc cele mai bune prietene.
Câteva săptămâni a fost rece cu mine.
Iar cu Octavian am avut propria discuție.
I-am spus că nu-i cer să aleagă între mine și mama lui.
Îi cer doar ca, atunci când ea mă jignește, să nu transforme reacția mea în problema principală doar pentru că este mai ușor decât să-i spună mamei lui că a depășit limita.
Data următoare când Veronica a venit la noi, Octavian a vorbit cu ea înainte să apară vreo altă înțepătură.
Nu s-au certat.
I-a spus simplu:
— Mamă, dacă ai ceva de spus despre Liliana, spune-i direct. Fără cadouri cu mesaj și fără glume despre vârsta ei.
Veronica n-a recunoscut niciodată că acel capot fusese cumpărat ca s-o înțepe pe nora ei.
Nici nu și-a cerut scuze în forma în care mi-aș fi dorit.
Dar n-a mai repetat-o.
Eu și Octavian am rămas împreună.
Relația mea cu Veronica a continuat, ceva mai rece, dar mult mai clară.
Iar capotul?
Nu l-am aruncat.
A rămas o vreme în dulap.
Nu ca să pregătesc următoarea răzbunare.
Ci pentru că, după ziua aceea, Veronica știa foarte bine că orice „cadou” pe care mi-l oferă s-ar putea să mă vadă purtând.