Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Doamna Zhang a făcut o solicitare specială. Și te-a menționat pe tine.
Sofia rămase nemișcată.
— Pe mine?
Recepționera încuviință.
— Conducerea vrea să te vadă imediat.
Din celălalt capăt al holului, Elisabeta le urmărea cu buzele strânse. Cu numai câteva minute înainte îi spusese Sofiei să se pregătească pentru munca din subsol. Acum însă nu mai părea atât de sigură pe ea.
Sofia își lăsă mănușile și mopul în camera personalului și urcă la etajul administrativ.
Directorul general al hotelului o aștepta în birou.
— Sofia, doamna Zhang ne-a transmis azi-dimineață că a apreciat foarte mult ajutorul dumneavoastră. Spune că sunteți singura persoană din hotel cu care a putut comunica fără dificultate.
Sofia nu știa ce să răspundă.
— Unde ați învățat atât de bine mandarina?
Pentru prima dată după multă vreme, cineva de la serviciu o întreba despre viața ei de dinainte.
Îi povesti despre facultate, despre doctorat și despre stagiul pentru care se pregătise la Beijing.
— Și ați renunțat la toate ca să lucrați aici?
— Mama mea s-a îmbolnăvit. Aveam nevoie de un program care să-mi permită să am grijă de ea și de un salariu sigur. Doctoratul putea să aștepte.
Directorul o privi câteva clipe.
— Doamna Zhang urmează să participe la negocierile pentru extinderea hotelului. Traducătorul delegației ajunge abia peste câteva zile. Dumneaei a cerut ca până atunci să fiți prezentă la întâlniri.
Sofia simți că îi bate inima mai repede.
— Eu?
— Dumneavoastră.
În aceeași după-amiază, uniforma de curățenie rămase în vestiar.
Pentru prima dată după un an și jumătate, Sofia stătea din nou în fața unor documente, lua notițe și traducea termeni pe care crezuse că îi uitase.
Dar cuvintele reveneau.
Și, odată cu ele, revenea o parte din femeia care fusese cândva.
Elisabeta privea totul de la distanță.
La început nu spuse nimic. Apoi, în dimineața celei mai importante ședințe, Sofia descoperi că mapa cu documentele pe care trebuia să le pregătească dispăruse.
O căută în birou, în sala de conferințe, la recepție.
Nimic.
— Ai pierdut actele? întrebă Elisabeta, suficient de tare încât să audă și ceilalți.
— Le-am lăsat aseară pe biroul meu.
— Atunci înseamnă că nu ești pregătită pentru asemenea responsabilități. Una este să vorbești o limbă străină și alta să lucrezi într-o funcție adevărată.
Sofia îi întâlni privirea.
În trecut ar fi tăcut.
De data aceasta nu.
— Din fericire, am păstrat copii digitale ale tuturor documentelor.
Zâmbetul Elisabetei dispăru.
Sofia intră în sala de negocieri cu laptopul în brațe.
Timp de aproape trei ore traduse fără să se oprească. Când apăreau neînțelegeri, explica diferențele de formulare. Când discuția devenea tensionată, găsea cuvintele potrivite fără să schimbe sensul celor spuse.
Doamna Zhang o urmărea atent.
La sfârșitul întâlnirii îi ceru să rămână câteva minute.
— Ai fost foarte bine pregătită, îi spuse în mandarină.
— Vă mulțumesc.
— Dar pari surprinsă că te descurci.
Sofia zâmbi.
— Cred că uitasem cum este să fac ceva pentru care am învățat ani întregi.
Femeia o privi cu căldură.
— De ce ai renunțat?
Sofia îi povesti despre mama ei.
Despre boală, tratamente și despre ziua în care înțelesese că nu le putea avea pe toate deodată.
— Nu am renunțat definitiv, spuse ea. Doar am ales ce era mai important atunci.
Doamna Zhang încuviință încet.
— Este o diferență foarte mare.
În zilele următoare, Sofia deveni indispensabilă.
Iar când negocierile se încheiară și contractul pentru extinderea hotelului fu semnat, directorul general o chemă din nou în birou.
De data aceasta, Elisabeta era și ea acolo.
Pe masă se afla mapa dispărută.
Fusese găsită într-un dulap din biroul directoarei.
Elisabeta încercă să explice că probabil cineva o pusese acolo din greșeală, dar nimeni nu părea convins.
Directorul general nu ridică vocea.
— Vom discuta separat despre asta, doamnă Elisabeta.
Apoi se întoarse spre Sofia.
— În ceea ce vă privește, avem o propunere.
Îi întinse un dosar.
Hotelul urma să deschidă un departament pentru relațiile cu partenerii și oaspeții internaționali.
Iar Sofia urma să facă parte din el.
Salariul era aproape dublu.
Pentru câteva secunde, nu reuși să spună nimic.
Primul ei gând nu fu la haine sau la lucrurile pe care și le putea cumpăra.
Se gândi la mama ei.
La tratamente.
La posibilitatea de a plăti pe cineva care să stea cu ea atunci când Sofia era plecată.
— Accept, spuse în cele din urmă.
Câteva săptămâni mai târziu, Sofia traversă din nou holul în care Elisabeta strigase cândva că „nu este nimeni”.
Numai că acum nu mai împingea un cărucior.
Purta un costum elegant și se îndrepta spre întâlnirea cu o delegație străină.
Unii dintre foștii colegi o felicitau. Alții încă păreau uimiți.
Elisabeta fusese mutată din funcția de conducere până la finalizarea unei verificări interne.
Sofia nu simțea nicio bucurie văzând-o plecând.
Nu voise răzbunare.
Voise doar să nu mai fie judecată după uniforma pe care o purta.
În ultima seară înainte de plecarea doamnei Zhang, cele două au băut împreună un ceai.
— Ce vei face acum? întrebă investitoarea.
— Voi munci. Și voi avea grijă de mama.
— Nu asta te-am întrebat.
Sofia ridică privirea.
Doamna Zhang îi întinse un plic.
Înăuntru se afla o scrisoare de recomandare și documentele unui program universitar din Beijing pentru care compania ei oferea finanțare.
Sofia citi de două ori.
— Nu pot accepta așa ceva…
— Nu este un cadou. Candidații trebuie să treacă prin selecție. Eu doar m-am asigurat că vei avea din nou șansa să încerci.
Ochii Sofiei se umplură de lacrimi.
Pentru prima dată după mult timp, viitorul pe care îl abandonase nu mai părea definitiv pierdut.
Când ajunse acasă, mama ei era în fotoliul de lângă fereastră.
— Ce s-a întâmplat? întrebă Ana văzând plicul.
Sofia se așeză lângă ea și îi povesti tot.
Mama o ascultă până la capăt.
— Și dacă te acceptă, ce faci cu mine?
Sofia îi strânse mâna.
— Găsim o soluție. Dar de data asta nu mai renunț înainte să încerc.
Câteva luni mai târziu, Sofia primi confirmarea.
Fusese acceptată.
Nu plecă definitiv din România și nici nu-și abandona mama. Programul îi permitea perioade de studiu în Beijing alternate cu munca de acasă, iar noul salariu îi permitea să asigure îngrijirea de care Ana avea nevoie.
Înaintea primei plecări, Sofia trecu pe la hotel.
Se opri pentru câteva clipe în mijlocul holului.
Pe marmură se vedeau câteva urme ude lăsate de oamenii care tocmai intraseră de afară.
O angajată de la curățenie se grăbi să le șteargă.
Sofia se opri lângă ea.
— Nu trebuie să te grăbești din cauza mea, îi spuse zâmbind. Termină liniștită.
Femeia îi mulțumi surprinsă.
Sofia privi spre locul în care, cu numai câteva luni înainte, stătuse cu mâinile crăpate de apă rece și ascultase cum cineva striga în fața tuturor:
„Ea nu este nimeni aici!”
Atunci o duruse.
Acum însă înțelegea ceva ce Elisabeta nu înțelesese niciodată.
O uniformă poate spune ce muncă face un om.
Dar nu spune niciodată cine este acel om cu adevărat.