Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Silvia întinse din nou mâna.
— Dă-mi dosarul.
Alina nu se mișcă.
— Ați spus că acesta este contractul original și că apartamentul vă aparține în totalitate.
— Exact.
— Atunci de ce există anexa asta?
Gabriel se apropie de masă.
— Ce anexă?
Alina deschise dosarul și puse degetul pe unul dintre paragrafe.
— Cea semnată la doi ani după cumpărarea apartamentului.
Silvia păli ușor.
— Nu știu la ce te referi.
— Ba cred că știți.
Alina citise suficient cât să înțeleagă că situația nu era nici pe departe atât de simplă cum o prezentase soacra ei. Actele inițiale erau într-adevăr pe numele Silviei, însă ulterior fusese încheiată o convenție prin care apartamentul urma să fie transferat către Gabriel după stingerea creditului, iar plățile efectuate pentru achitarea lui erau recunoscute distinct.
Alina ridică ochii.
— De asta ați venit când mai sunt cinci rate?
Gabriel se uită spre mama lui.
— Mamă?
— Nu înseamnă ce crede ea.
— Atunci ce înseamnă? întrebă Alina.
Silvia își luă geanta.
— Înseamnă că trebuie să vorbesc cu notarul.
— Perfect. Și eu voi face același lucru. Dar nu cu notarul dumneavoastră.
— Nu te amenință nimeni.
— Mi-ați dat șapte zile să plec din propria casă.
— Nu este casa ta!
— Atunci mâine vom afla exact a cui este.
Silvia plecă fără să mai spună nimic.
Ușa se închise, iar în apartament rămase o liniște apăsătoare.
Gabriel se așeză.
— Putem să nu facem din asta un război?
Alina îl privi.
— Tu încă nu înțelegi.
— Mama s-a grăbit. O să discut cu ea.
— Nu despre mama ta vreau să discut.
Se așeză în fața lui.
— De când știai că vrea să vândă?
— Ți-am spus…
— Nu. Mi-ai spus că știai cum fusese cumpărat apartamentul. Eu te întreb altceva.
Gabriel oftă.
— De vreo lună.
Alina rămase nemișcată.
— O lună?
— Mama mi-a spus că se gândește.
— Iar eu acum trei săptămâni am făcut plata anticipată pe două luni.
Gabriel tăcu.
— Știai că femeia asta intenționa să vândă apartamentul și m-ai lăsat să mai bag bani în el?
— Nu era sigur.
— Dar cei douăzeci la sută erau siguri?
El ridică privirea.
Greșise.
Alina observă imediat.
— Cât ți-a promis?
— Nu începe.
— Cât?
— Alina…
— Cât valorează zece ani din munca mea pentru tine?
Gabriel își trecu mâna prin păr.
— Mama a spus că, dacă vindem, îmi dă partea mea și putem lua altceva.
— „Îmi dă”.
Nu „ne dă”.
Gabriel realiză prea târziu.
— Nu asta am vrut să spun.
— Ba exact asta ai vrut.
Alina se ridică.
Deodată, totul devenise limpede. Gabriel nu fusese prins între mamă și soție. Nu încercase să oprească nimic.
Își făcuse deja calculele.
— Ai acceptat.
— N-am acceptat nimic.
— Atunci de ce nu mi-ai spus?
— Pentru că știam cum vei reacționa!
— Exact. Pentru că știai că nu voi accepta să-mi vinzi zece ani de muncă pentru douăzeci la sută.
Gabriel ridică vocea:
— Și ce vrei să fac? Să mă cert cu mama pentru un apartament?
Alina îl privi câteva secunde.
— Nu. Vreau să-ți faci bagajul.
El încremeni.
— Ce?
— În seara asta dormi la mama ta.
— Ești ridicolă.
— Posibil. Dar măcar de astăzi înainte voi fi ridicolă pe banii mei.
A doua dimineață, Alina era la ușa unui avocat recomandat de o colegă.
Nu voia promisiuni. Voia să știe exact ce plătise, ce semnase și ce drepturi avea.
A dus contractele, anexele și extrasele de cont din ultimii zece ani.
Avocatul a citit documentele aproape o oră.
— Soacra dumneavoastră v-a spus că poate vinde imediat?
— Da.
— Nu poate.
Alina expiră pentru prima dată normal în ultimele douăsprezece ore.
— Deci apartamentul este al meu?
— Nu atât de repede. Situația trebuie clarificată juridic. Dar documentele pe care vi le-a prezentat nu îi dau libertatea pe care pretinde că o are. Iar istoricul plăților dumneavoastră este foarte important.
— Aproape toate ratele au plecat din contul meu.
— Atunci strângem fiecare dovadă.
În următoarele zile, Alina făcu ceea ce știa cel mai bine.
Adună cifre.
Extrase bancare. Transferuri. Plăți anticipate. Chitanțe. Contribuțiile ei și ale lui Gabriel.
După zece ani, adevărul încăpea într-un tabel.
Și era devastator.
Gabriel contribuise foarte puțin.
Alina plătise aproape tot.
Între timp, Silvia trecuse de la aroganță la negocieri.
A sunat-o într-o seară.
— Putem rezolva între noi.
— Credeam că am șapte zile să plec.
— Nu mai fi ironică.
— Nu sunt.
— Îți dau banii pe ultimele luni.
Alina aproape râse.
— Ultimele luni?
— Bine. O sumă rezonabilă.
— Zece ani sunt o sumă rezonabilă?
Silvia tăcu.
— Alina, dacă ajungem prin avocați, pierdem toți.
— Nu. Eu am pierdut deja. Acum doar aflu cât.
Gabriel încerca și el s-o convingă.
Mai întâi cu reproșuri.
Apoi cu promisiuni.
În cele din urmă cu scuze.
— Am greșit.
— Da.
— Am fost prins la mijloc.
— Nu, Gabriel. Ai ales o parte și ai sperat să nu aflu.
— Putem repara.
Alina îl privi.
— Apartamentul, poate. Căsnicia, nu.
A urmat o perioadă lungă de verificări și discuții prin avocați. Cumpărătorul Silviei s-a retras imediat ce situația juridică a devenit clară.
Iar lucrurile au început să se întoarcă împotriva planului ei.
Convenția găsită în dosar era valabilă. La stingerea creditului, drepturile asupra apartamentului nu puteau fi tratate de Silvia ca și cum ultimii zece ani nu existaseră. În plus, documentele financiare demonstrau contribuția covârșitoare a Alinei.
Silvia încercase să profite de faptul că numele ei apărea în actul inițial și să forțeze o vânzare înainte ca ultimele formalități să fie încheiate.
Nu-i ieșise.
Câteva luni mai târziu, după negocieri și acte suplimentare, situația proprietății a fost clarificată. Gabriel a acceptat în cadrul separării să nu revendice contribuții pe care nu le făcuse, iar Silvia a fost obligată să respecte convenția pe care sperase că Alina n-o va înțelege.
Au rămas cinci rate.
Alina le-a plătit singură.
În ziua ultimei plăți, telefonul i-a afișat confirmarea transferului.
A rămas câteva secunde privind ecranul.
Zece ani așteptase momentul acesta.
În imaginația ei, Gabriel trebuia să fie lângă ea. Poate ar fi deschis o sticlă de vin. Poate ar fi comandat ceva bun și ar fi râs amândoi de toate lucrurile la care renunțaseră ca să ajungă aici.
În realitate, era singură în bucătărie.
Și era liniște.
Dar liniștea aceea nu o durea.
Pe frigider mai avea calendarul vechi pe care tăiase lunile rămase până la achitarea creditului.
Luă un pix și tăie ultima căsuță.
Telefonul sună.
Gabriel.
Nu mai vorbiseră de câteva săptămâni.
Alina răspunse.
— Da?
— Am auzit că ai terminat creditul.
— Astăzi.
— Felicitări.
— Mulțumesc.
Tăcură amândoi.
— Alina… dacă aș fi procedat altfel atunci, crezi că mai eram împreună?
Întrebarea o surprinse.
— Nu știu.
— Mama a greșit mult.
Alina închise ochii.
Chiar și acum.
Tot mama.
— Gabriel, problema nu a fost că mama ta a vrut apartamentul.
— Atunci care?
— Că tu ai știut și ai stat lângă mine în fiecare seară ca și cum nu s-ar întâmpla nimic.
El nu răspunse.
— Eu îți spuneam câte rate mai avem. Făceam planuri pentru după ce terminăm. Iar tu știai că mama ta căuta cumpărător.
— Îmi pare rău.
— Știu.
Și, pentru prima dată, scuzele lui nu-i mai provocară nici furie, nici tristețe.
— Ai grijă de tine, Gabriel.
A închis.
Apoi a luat calendarul de pe frigider.
Nu l-a aruncat.
L-a pus într-o ramă simplă și l-a așezat pe raftul din sufragerie.
Nu pentru a-și aminti apartamentul.
Ci pentru a-și aminti femeia care plătise zece ani pentru un viitor în doi și care, când descoperise adevărul, avusese curajul să nu mai plătească și pentru minciunile altora.
Cinci rate înainte de final, Alina crezuse că soacra venise să-i ia casa.
În realitate, în seara aceea pierduse doar un soț care o trădase.
Casa și viața ei abia atunci deveniseră cu adevărat ale ei.